Faringita (inflamația faringelui)

Faringita este o afecțiune a căilor respiratorii superioare și este caracterizată prin apariția unei reacții inflamatorii acute la nivelul mucoasei faringiene.

Din punct de vedere anatomic, faringele este un organ musculo-membranos, asemănător unui conduct, alcătuit din trei porțiuni (porțiunea nazală, bucală și laringiană), cu o lungime de aproximativ 14 cm, la nivelul căruia are loc intersectarea tractului respirator cu cel alimentar.

Din punct de vedere funcțional, faringele îndeplinește 5 funcții în organismul uman:

• funcția respiratorie - aerul inspirat pătrunde în interiorul cavităților nazale, traversează faringele și laringele și ajunge la nivelul traheei, a bronhiilor și de acolo în plămâni;
• funcția digestivă - bolul alimentar este introdus în interiorul cavității bucale în timpul alimentării; de aici, în timpul deglutiției traversează faringele și esofagul și ajunge în stomac;
• funcția fonatorie - faringele este un organ asemănător unei cavități de rezonanță, care participă la formarea și propagarea sunetului;
• funcția de apărare și de protecție - faringele este primul organ cu rol de barieră împotriva infecțiilor respiratorii, care împiedică agenții patogeni ajunși la nivelul tractului respirator superior, prin cavitatea bucală în timpul inspirului, să pătrundă mai departe spre laringe, trahee, bronșii și plămân (la nivelul faringelui se află anumite formațiuni imunologice cu rol de apărare față de agenții microbieni, reprezentate de amigdala epifaringiană (amigdala lui Lushka), amigdala linguală și amigdalele palatine (formațiuni limfatice care alcătuiesc inelul limfatic faingian, cunoscut și sub denumirea de inelul limfatic al lui Waldeyer));
• funcția senzorială - pe suprafața mucoasei faringiene este perceput gustul amar.

Faringita poate apărea datorită scăderii imunității la acel nivel (scăderea rezistenței formațiunilor limfatice cu rol imunologic prezente la acel nivel, cu implicarea unui agent patogen) sau poate apărea în asocierea unor boli infecțioase generale, ca expresie a diseminării procesului infecțios. În general inflamația nu este localizată doar la nivelul mucoasei faringiene, ci se extinde și la nivelul inlului limfatic faringian, uneori, în foemle severe, cuprinzând și orofaringele în totalitate, cu lueta și vălul palatin. [2], [3], [4]

Epidemiologie

Faringita este o infecție a căilor respiratorii superioare frecvent întâlnită la copii. Incidența maximă a bolii se află în rândul copiiilor cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani. Boala este foarte rar întâlnită în rândul copiilor cu vârsta sub 1 an. Boala este frecventă în țara noastră, în special în timpul sezonului rece. Studiile au arătat că în România, în fiecare an, sunt depistate câteva sute de mii de cazuri de faringită. [3], [4]

Cauze și factori de risc

Factorii de risc care determină apariția faringtei sunt factori de natură infecțioasă, virusuri sau bacterii.

Factorii virali sunt implicați cel mai frecvent în apariția faringitelor. Dintre aceștia amintim:

• virusurile gripale;
• virusurile paragripale;
• adenovirusurile;
• virusul sincițial respirator;
• virusul Coxsackie de tip B;
• virusul Herpes simplex;
• virusul Epstein Barr;
• rinovirusurile;
• citomegalovirusul;
• rheovirusurile.

Factorii bacterieni implicați în apariția inflamației faringiene sunt reprezentați de următoarele:

• streptococul beta-hemolitic de grup A (cel mai frecvent agent bacterian care determină apariția inflamației faringiene, implicat în aproximativ 30% din cazurile de faringită de natură bacteriană);
• Haemophilus influenzae;
• stafilococ;
• pneumococ;
• Corynebacterium diphteriae;
• Mycoplasma pneumoniae;
• Neisseria meningitis;
• Neisseria gonorrhoeae.

Un număr crescut de cazuri de faringită au fost identificate în rândul copiilor diagnosticați cu toxoplasmoză, tularemie, agranulocitoză, salmoneloză, bruceloză sau tuberculoză amigdaliană, ca expresie a extinderii procesului infecțios (faringita apărută în asocierea unei boli infecțioase generale). [1], [2], [3], [4]

Semne și simptome clinice

Cele mai frecvente manifestări clinice apărute în rândul copiiilor cu faringită sunt următoarele:

• alterarea stării generale;
• febră;
• durere locală;
• disfagie, mai accentuată în timpul deglutiției;
• adenopatie cervicală.

La examinarea clinică, medicul poate decela apariția hiperemiei la nivel faringo-amigdalian cu prezența unor depozite pultacee sau a unor microvezicule pe suprafața faringelui, a amigdalelor sau a vălului palatin.

În funcție de manifestările clinice apărute în cadrul bolii și de severitatea tabloului clinic, pot fi descrise trei tipuri de faringite:

• faringita ușoară, caracterizată din punct de vedere clinic prin tuse, disfagie, subfebrilitate și prezența hiperemiei la nivel faringian - în majoritatea cazurilor (85% din cazuri) această formă de faringită prezintă etiologie virală;
• faringita medie, caracterizată prin febră 38 grade Celsius, disfagie și hiperemie faringiană, fără influențarea stării generale a bolnavului -această formă de boală se datorează de cele mai multe ori unei infecții streptococice;
• faringita severă debutează brusc, bolnavul prezentând febră 39-40 grade Celsius, durere faringiană, alterarea profundă a stării generale, disfagie, cefalee, vărsături, amețeli, tuseă, productivă, adenopatie subangulomandibulară, prezența hiperemiei faringiene și a depozitelor pultacee pe suprafața amigdalelor - majoritatea formelor severe de faringită (aproximativ 90%) sunt datorate infecției cu streptococ beta-hemolitic. [2], [3], [4]

Diagnostic

Diagnosticul de faringită se pune pe baza simptomatologiei și a semnelor clinice prezentate anterior (febră, durere locală, disfagie, tuse, hiperemie faringiană și prezența depozitelor pultacee la nivel amigdalian) și pe baza investigațiilor paraclinice (hemoleucogramă cu biochimie, exusadat faringo-amigdalian, teste rapide cu imunofluorescență, determinarea titrului de anticorpi).

Diagnosticul diferențial

În primul rând este necesară diferențierea faringitelor virale de cele bacteriene. De asemenea este necesară diferențierea următoarelor forme particulare de faringite și boli generale sau sistemice:

• faringita streptococică;
• faringita Plaut-Vincent;
• faringita apărută în urma infecției cu Corynebacterium diphteriae;
• infecția faringiană cu adenovirus;
• agranulocitoza;
• mononucleoza infecțioasă.

Investigații paraclinice

• analizele generale ale sângelui (hemoleucograma și biochimia) pot indica prezența sindromului inflamator prin creșterea reactanților de fază acută (VSH, fibrinogen și proteina C reactivă crescute și leucocitoză);
• exudatul faringo-amigdalian permite identificarea din secrețiile faringiene a agentului patogen care a determinat apariția infecției faringiene;
• testul rapid cu imunofluorescență permite identificarea precoce, chiar la patul bolnavului, a agentului patogen care a determnat apariția inflamației faringiene;
• determinarea titrului de anticorpi serici în dinamică este utilă în cazul în care există suspiciunea unei faringite de etiologie faringiană pentru confirmarea diagnosticului. În cadrul faringitelor de etiologie virală are loc creșterea accentuată a titrului de anticorpi serici. [2], [3], [4]

Tratament

Tratament igieno-dietetic

Copiiilor cu faringită trebuie plasați într-o cameră cu microclimat umed, cald. Este necesară efectuarea zilnică a igienei mucoasei respiratorii. Alimentația copiiilor cu faringită trebuie să fie una bogată în vitamine. Se recomandă aport lichidian crescut.

Tratamentul etiologic presupune administrarea medicamentelor corespunzătoare pentru uciderea și îndepărtarea agentului patogen. Din nefericire, accesibilitatea la medicamentele antivirale în cazul bolnavilor cu faringită virală este limitată. În cazul faringitelor de etiologie bacteriană se administrează tratament cu antibiotice conform antibiogramei. Dintre medicamentele antibiotice administrate bolnavilor cu faringită bacteriană amintim: Amoxicilina, Ampicilina, Biseptolul (Cotrimoxazolul), Claritromicina, Eritromicina, Penicilina G, Trimetoprim.

Tratamentul patogenic se adresează faringitelor cu evoluție severă cu manifestări clinice septice sau toxice. Această formă de tratament presupune următoarele aspecte:

• combaterea insuficienței respiratorii acute secundare obstrucției căilor respiratorii superioare prin intubarea bolnavului;
• corectarea tulburărilor metabolice prin administrarea soluțiilor perfuzabile cu electroliți după efectuarea antibiogramei;
• administrarea de Fenobarbital sau Diazepam pentru combaterea convulsiilor;
• administrarea de tonicardiace pentru ameliorarea tahicardiei asociate procesului infecțios.

Tratamentul simptomatic vizează îmbunătățirea calității vieții bolnavului prin ameliorarea simptomatologiei clinice. Se pot administra analgezice ușoare (Algocalmin, Piafen) pentru ameliorarea durerii locale și antitermice (Aminofenazonă, Aspirină, Paracetamol) pentru combaterea febrei.

Tratamentul adjuvant presupune administrarea de vitamine pentru stimularea sistemului imunitar și creșterea rezistenței la infecții. [1], [2], [3], [4]

Evoluție. Prognostic. Complicații

Prognosticul în cazul bolnavilor cu faringită este favorabil. În majoritatea cazurilor evoluția bolii este autolimitată, cu remisiunea bolii în aproximativ 7 sau 10 zile. Pe parcursul evoluției bolii pot apărea o serie de complicații. Acestea pot fi împărțite în complicații imediate, care apar în timpul celor 7 sau 10 zile de boală și complicații tardive, care apar după o anumită perioadă de la remisiunea bolii.

Complicațiile sunt reprezentate de următoarele patologii:

• complicații imediate: sinuzită, otită, flegmon peri-amigdalian, abces laterocervical, limfadenită subangulomandibulară;
• complicații tardive: glomerulonefrita acută difuză post-streptococică (poate părea la aproximativ 2 săptămâni de la vindecarea unei faringite streptococice), reumatismul articular acut (RAA). [2], [3]