Infecția cu virusul West Nile

Virusul West Nile este un virus cu genom ARN pozitiv ce aparține familiei Flaviviridae. Acesta reprezintă agentul etiologic al febrei West Nile și al encefalitei. Alături de virusul West Nile, din familia Flaviviridae mai fac parte alte virusuri care produc febra Dengue, febra galbenă și encefalita japoneză.

Virusul West Nile are o distribuție largă ce include Africa, Asia, Europa, America de Nord, America Centrală, America de Sud, Australia (prin virusul Kunjin ce reprezintă un subtip al virusului West Nile ce afectează această regiune geografică), această distribuție variată datorându-se capacității virusului de a infecta păsările călătoare și țânțarii. (1, 2, 5, 6, 7)

Epidemiologie

Virusul West Nile a fost izolat pentru prima dată în anul 1937 în Uganda la o femeie ce prezenta o boală febrilă de etiologie necunoscută până în acel moment. Între anii 1950 și 1980 au fost raportate mai multe cazuri de infecție cu virus West Nile în Egipt, Africa de Sud, Israel, India și Franța. În anul 1957 au fost confirmate primele cazuri de boli neuroinvazive cauzate de virusul West Nile la persoanele în vârstă, în Israel.

Începând cu anii 1990 frecvența și severitatea cazurilor de infecție cu virus West Nile au crescut, odată cu acestea crescând și aria geografică în care infecția se manifestă. În Europa, cea mai mare izbucnire a infecției a fost în România în anul 1996. Atunci, între lunile iulie si octombrie au fost confirmate 800 de cazuri de boli neuroinvazive, iar dintre acestea, 393 de cazuri s-au dovedit a fi cauzate de virusul West Nile. În toată această perioadă au fost raportate 17 decese. Între anii 1997 si 2010 au mai fost confirmate cazuri sporadice de infecție cu virusul West Nile și în alte țări din Europa, iar în 2010 o a doua cea mai mare epidemie a fost confirmată în Grecia, cu un număr de 262 de cazuri dintre care în 197 de cazuri a fost confirmată prezența virusului la pacienții infectați. Tot în acel an au fost raportate alte 480 de cazuri de infecție cu virusul West Nile în Rusia si România. (1, 2, 5, 6, 7, 8)

În 1999 au fost confirmate cazuri de infecție cu virusul West Nile în Statele Unite ale Americii, în New York, unde au fost confirmate un număr de 62 de cazuri ce s-au soldat cu 7 decese. În ciuda tuturor metodelor de prevenție a răspândirii bolii, infecția s-a extins și au fost confirmate noi cazuri de îmbolnăviri în Canada și Mexic, precum și câteva cazuri sporadice în America de Sud.

În momentul de față, virusul West Nile este considerat cel mai important agent etiologic al encefalitei virale la nivel mondial. (2, 3, 5, 6, 7)

Mod de transmitere

Menținerea în natură virusului West Nile se bazează pe ciclul dintre țânțari și animale gazdă. Cele mai importante gazde sunt păsările. Alte vertebrate (precum omul) pot fi incidental infectate și astfel poate apărea boala. A fost dovedit faptul că păsările sunt principalele gazde ale virusului West Nile deoarece ele pot dezvolta o viremie (concentrația virusului în sânge) suficient de mare pentru a infecta țânțarii.

Anumite specii de păsări se îmbolnăvesc, unele prezentând simptome de boală, altele chiar murind, dar unele dintre ele supraviețuiesc fără a prezenta vreun simptom. Vectorii ce transmit virusul West Nile sunt reprezentați de țânțari. Cu toate că există mai multe specii de țânțari ce pot transmite virusul, s-a demonstrat că rolul major este atribuit țânțarilor din specia Culex. Astfel, în timpul prânzului, sângele infectat ajunge în tractul digestiv al țânțarilor unde este replicat la nivelul celulelor epiteliale ale acestuia. După replicare, virusul ajunge prin intermediul sistemul limfatic al țânțarilor la nivelul glandelor salivare, urmând ca la o următoare masă (ce poate fi posibilă de la un alt mamifer, inclusiv omul) virusul să fie transmis mai departe. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7)

Mecanism de acțiune

La nivelul locului de inoculare are loc replicarea virală în celulele dendritice care vor migra ulterior la nivelul ganglionilor limfatici. Aici are loc o altă replicare virală urmată de diseminarea infecției prin sistemul limfatic și prin sânge. Penetrarea în sistemul nervos central are loc ca urmare a stimulării unor receptori Toll-like sub acțiunea nivelului crescut al TNF-α, ceea ce duce la creșterea permeabilității barierei hematoencefalice facilitând astfel pătrunderea virusului. Prezența virusului a fost evidențiată în mai multe regiuni ale sistemului nervos central: cortex cerebral, hipocamp, ganglioni bazali, cerebel, măduva spinării. Totodată, virusul West Nile infectează direct neuronii, în special neuronii materiei cenușii, trunchiului cerebral și măduvii spinării, determinând degenerarea acestora, dezorganizarea arhitecturii celulare și apoptoza neuronilor (moarte celulară programată). (1, 2, 3, 7)

Virusul West Nile poate fi transmis și prin consumul unor păsări moarte de către mamifere susceptibile sau prin contactul direct dintre o pasăre infectată și una sănătoasă.

În cazul omului, virusul poate fi transmis și prin transfuzii cu sânge contaminat, transplant de organe (ficat, plămân, cord, rinichi), pe cale transplacentară sau prin alăptare, dar aceste modalități de transmitere ale virusului survin rar, principala cale prin care virusul infectează gazda umană fiind prin intermediul înțepăturii de țânțar. (2, 4, 5, 6, 7)

Simptomatologia infecției cu virusul West Nile

După ce virusul pătrunde în organism, cel mai frecvent prin intermediul înțepăturii de țânțar, perioada de incubație (perioada de la momentul înțepăturii până la apariția simptomelor) este variabilă, fiind cuprinsă între 2 și 15 zile, dar în cazul persoanelor imunocompromise a fost observată o perioadă de incubație de până la 21 de zile.

Aproximativ 80% din infecțiile cu virusul West Nile evoluează inaparent, în restul de 20% din cazuri simptomatologia se manifestă sub forma unei boli febrile de intensitate redusă (febra West Nile). Aceasta poate avea o durată de câteva zile manifestându-se sub forma unei infirmități ușoare, care poate varia până la o boală debilitantă cu o durată mai mare, de până la câteva săptămâni. Din cele 20% de infecții manifeste, mai puțin de 1% evoluează sub forma unei boli neuroinvazive.

Simptomatologia febrei West Nile cuprinde febră (care uneori poate fi doar o stare de subfebrilitate sau poate chiar lipsi), dureri de cap, indispoziție, fatigabilitate, mialgii, frisoane, grețuri, vărsături, tulburări gastrointestinale. Unii pacienți pot prezenta o erupție cutanată, nepruriginoasă, la nivelul membrelor și al toracelui. În unele cazuri pacienții au manifestat dureri ale musculaturii gâtului și dificultăți de concentrare.

Alte manifestări rare ale febrei West Nile sunt reprezentate de: hepatită fulminantă, pancreatită, miocardită, rabdomioliză, orhită, corioretinită.

În mai puțin de 1% din cazuri infecția cu virusul West Nile poate evolua sub forma unei boli neurologice. Aceasta se poate manifesta prin meningită, encefalită sau paralizii. Pacienții în vârstă și cei cărora le-a fost transplantat un organ prezintă un risc crescut în a face encefalită. Totodată pacienții cu afecțiuni maligne sunt susceptibili în a face forme severe ale infecției cu virus West Nile.

Meningita reprezintă inflamația meningelui cauzată de diverși agenți patogeni (virusuri, bacterii). Meningita cauzată de virusul West Nile este asemănătoare cu meningita produsă de alte virusuri și se manifestă prin debut brusc, febră, dureri de cap, fotofobie, prezența semnelor de iritație meningeană (semnele Kernig și Brudzinski pozitive).

Encefalita reprezintă inflamația encefalului. Simptomatologia encefalitei produsă de virusul West Nile este variabilă, de la o ușoară stare de confuzie până la comă sau chiar moarte. Unii pacienți pot prezenta un tremor al membrelor superioare.

Distrucția celulelor cornului anterior al măduvei spinării duce la apariția unei paralizii acute flasce care este asemănătoare cu cea determinată de virusul poliomielitei. Infecția extinsă la nivelul trunchiului cerebral poate duce la paralizia diafragmului și a mușchilor intercostali necesitând intubație endotraheală. (2, 3, 7)

Evoluția infecției

În cazul infecției necomplicate, recuperarea se face în totalitate. Este totuși posibil ca unele simptome precum oboseala extremă, slăbiciune, mialgii, artralgii, dureri de cap să dispară într-o perioadă mai mare de timp. Recuperarea după encefalita provocată de virusul West Nile este variabilă și nu este întotdeauna în legătură cu simptomatologia inițială. În cazul pacienților cu paralizie determinată de virusul West Nile, aproximativ o treime dintre aceștia s-au recuperat aproape complet, o treime au avut o îmbunătățire, iar o treime dintre ei nu s-au recuperat sau au avut doar mici îmbunătățiri.

În ceea ce privește decesul în urma infecției cu virusul West Nile, factorul cel mai important este reprezentat de vârsta înaintată, iar alți factori ce pot determina evoluția bolii către deces sunt bolile preexistente anterior infecției. (2, 7)

Diagnostic

Diagnosticul infecției cu virusul West Nile se face atât pe baza criteriilor clinice cât și pe baza criteriilor serologice. Simptomatologia pacientului este importantă în orientarea diagnosticului către o infecție cu virus West Nile. În cazul unui pacient ce prezintă febră, dureri de cap, mialgii, artralgii, oboseală, grețuri, vărsături, ce se află intr-o zonă endemică în timpul lunilor de vară, poate fi ridicată suspiciunea de infecție cu virus West Nile. De asemenea, înțepăturile de țânțari de la nivelul pielii alături de simptomatologia menționată duc la orientarea diagnosticului către febra West Nile.

Pentru confirmarea diagnosticului sunt necesare efectuarea unor teste de laborator în vederea evidențierii anticorpilor anti virus West Nile sau a virusului West Nile în produsul biologic. Ca produse biologice pot fi recoltate lichid cefalorahidian sau sânge. Determinarea anticorpilor anti virus West Nile de tip IgM se poate realiza atât în serul cât și în lichidul cefalorahidian al pacienților folosind diferite tehnici imunologice. Cea mai folosită tehnică este ELISA (enzyme-linked immunosorbent assays). La majoritatea pacienților, anticorpii de tip IgM apar după aproximativ 4-7 zile de la expunere și pot persista peste un an în ser. Anticorpii de tip IgG apar după aproximativ 8 zile de la explunere fiind mai puțin utilizați în confirmarea infecției cu virusul West Nile. În cazul pacienților ce prezintă manifestări neurologice ale infecției cu virus West Nile, la momentul apariției primelor simptome, anticorpii anti virus West Nile de tip IgM sunt întotdeauna prezenți atât în ser cât și în lichidul cefalorahidian. Totodată, antecedentele de infecție cu un virus din familia Flaviviridae sau vaccinarea recentă împotriva virusului febrei galbene sau a virusului encefalitei japoneze pot duce la reacții încrucișate marcate prin pozitivarea anticoprilor anti virus West Nile de tip IgM.

Analiza lichidului cefalorahidian al unui pacient cu manifestări neurologice ale infecției cu virus West Nile poate arăta: prezența virusului sau a anticorpilor IgM în lichidul cefalorahidian, nivel crescut al proteinelor și al polimorfonuclearelor în lichidul cefalorahidian, iar colorația Gram este negativă. (2, 3, 4, 6, 7)

Tratament

Nu există niciun tratament pentru a trata infecția cu virusul West Nile, tratamentul fiind doar simptomatic (antiemetice și rehidratare pentru vărsături, analgezice pentru durere, etc.). Pacienții cu encefalită și cei cu paralizii trebuie monitorizați în vederea instalării unei insuficiențe respiratorii.

Nu există niciun vaccin aprobat, deși există unele pentru care se efectuează studii, iar tratamentul cu ribavirin și interferon α nu a fost demonstrat ca având efect curativ. (2, 3, 4, 6, 7)