Incontinența urinară

©

Autor: Dr. Blaj Carmen Ioana, Medic rezident Anatomie patologică

Incontinenţa urinară reprezintă pierderea controlului micţiunilor, cu o gravitate ce poate varia de la pierderi involuntare minore de urină până la scurgeri semnificative.

Acest simptom poate apărea la orice vârstă, însă este mai frecvent în cazul persoanelor în vârstă. De asemenea, incontinenţa urinară este de două ori mai frecventă în cazul femeilor decât al bărbaţilor.

Majoritatea problemelor ce ţin de controlul micţiunilor apar atunci când tonusul musculaturii vezicii urinare este fie prea crescut, fie prea slab. În primul caz, incontinenţa urinară se manifestă prin senzaţia imperioasă de a micţiona, chiar şi în prezenţa unei mici cantităţi de urină în vezică. Când tonusul muscular este prea slab, pacienţii pot pierde urină atunci când presiunea intraabdominală creşte, cum ar fi atunci când strănută, râd sau ridică obiecte grele. [1]

 
În unele cazuri, acest simptom are caracter temporar, însă majoritatea pacienţilor sunt afectaţi în mod cronic de acest simptom.

Incontinenţa urinară poate fi un simptom al unei game largi de afecţiuni, incluzând litiaza renală sau hipertrofia benignă de prostată. De asemenea, poate fi un simptom al îmbătrânirii, ca urmare a slăbirii tonusului muscular odată cu vârsta. [2] 

Totodată, aceasta poate apare în anumite situaţii fiziologice, cum ar fi:

• sarcina: în acest caz, incontinenţa urinară este cauzată de compresiunea exercitată de făt asupra vezicii, a uretrei şi a muşchilor planşeului pelvin; 
• perioada post-partum: incontinenţa urinară în perioada lehuziei este cauzată de posibila lezare a nervilor ce controlează micţiunea în timpul travaliului, însă are caracter tranzitoriu, dispărând după o perioadă de aproximativ 6 săptămâni. [3]

Care sunt cauzele de apariţie?

Cauze acute de incontinenţă urinară:

• infecţii ale tractului urinar sau infecţii vaginale;
  
• administrarea unor medicamente.

Cauze de incontinenţă urinară cronică:

• constipaţia cronică;
  
• tonus vezical crescut;
  
• slăbirea tonusului musculaturii planşeului pelvin;
  
• hipertrofia benignă de prostată, în cazul bărbaţilor;
  
• afecţiuni neurologice ce implică afectarea nervilor ce controlează micţiunea, precum neuropatia diabetică sau scleroza multiplă;
  
• cistita cronică sau alte afecţiuni vezicale;
  
• excesul de cafea sau alcool;
  
• incontinenţa vezicală post-operatorie, prin formarea unor cicatrici sau aderenţe pelvine. [4] 

Care sunt principalele forme clinice de incontinenţă urinară?

Se disting mai multe tipuri de incontinenţă urinară, dintre care trei sunt cele mai frecvente. Este vorba de incontinenţa de efort (denumită şi incontinenţă de stres), incontinenţa imperioasă (sau de urgenţă) şi forma de incontinenţă mixtă, care îmbină caracteristicile celor două forme menţionate anterior.

Incontinenţa de efort este forma cea mai frecventă. Se produce ca urmare a creşterii presiunii intravezicale ce depăşeşte astfel capacitatea de retenţie a urinei.

Cauza cea mai frecventă a incontinenţei urinare de efort este slăbirea tonusului musculaturii planşeului pelvin. În acest caz, pierderile urinare apar în urma episoadelor de tuse, strănut, atunci când pacientul râde sau când efectuează efort fizic. Scurgerile de urină sunt, în general, reduse, dar pot apărea şi pierderi semnificative. Deoarece în urma travaliului se poate produce slăbirea muşchilor pelvini, această formă de incontinenţă urinară este întâlnită frecvent în cazul femeilor multipare. De asemenea, pot fi afectate şi persoanele obeze, vârstnicii sau bărbaţii ce au suferit intervenţii chirurgicale sau au efectuat radioterapie pentru cancer de prostată. [5]

 
Incontinenţa vezicală imperioasă reprezintă a doua formă clinică întâlnită. Se caracterizează prin instabilitatea sau hiperactivitatea peretelui vezical. Aceasta presupune contracţii involuntare, bruşte, ale musculaturii vezicii urinare, ce cauzează senzaţia imperioasă de a micţiona. Astfel, are loc pierderea de urină fără o cauză aparentă, precedată de senzaţia bruscă şi intensă de a elimina urina.

Necesitatea imperioasă de a micţiona poate fi declanşată de factori precum:

• schimbarea poziţiei corpului;
  
• sunetul de apă care curge, în unele cazuri;
  
• în cursul desfăşurării unui act sexual.
  

Această formă este frecvent întâlnită în cadrul afecţiunilor neurologice, precum boala Parkinson, scleroza multiplă, leziuni la nivelul măduvei spinării sau în urma accidentelor vasculare cerebrale. [6]

 
Alte forme, mai puţin frecvente sunt reprezentate de:

• incontinenţa urinară prin prea-plin: aceasta apare atunci când există un obstacol în eliminarea urinei, ce împiedică golirea corespunzătoare a vezicii urinare, existând permanent un reziduu vezical ce nu va fi eliminat; aceasta situaţie poartă numele de retenţie urinară cronică;
  
• enurezisul - este o formă de incontinenţă urinară ce apare în cazul copiilor, dar poate afecta şi adulţii, fiind caracterizat prin micţiuni involuntare nocturne;
• incontinenţa urinară funcţională reuneşte sub această denumire formele ce nu au o cauză organică ce ţine de sistemul nervos sau de aparatul urinar; un exemplu în acest sens îl poate reprezenta situaţia în care scurgerile de urină apar în cazul persoanelor imobilizate, ce nu pot ajunge la toaletă pentru a micţiona.

Alte tipuri de incontinenţă urinară sunt cazurile de anomalii congenitale ale tractului urinar sau cele în care această problemă apare posttraumatic sau postoperator.  [5]

 

Care sunt investigaţile necesare?

În vederea stabilirii diagnosticului este necesară, în primul rând, o anamneză minuţioasă, care să includă date în legătură cu prezenţa altor afecţiuni, intervenţiile chirurgicale efectuate anterior sau medicaţia administrată, eventualul consum de cafeină sau alcool, precum şi aportul lichidian zilnic al pacientului.  

Examenul clinic va urmări existenţa hipertrofiei prostatice sau afectării nervilor pelvini. Se va efectua, în acest sens, un tuşeu rectal, pentru a estima dimensiunile prostatei şi pentru a constata modificări ale tonusului muscular sau a reflexelor.

Pacientului i se poate recomanda să ţină un jurnal al micţiunilor, pe o perioadă scurtă, de aproximativ trei zile, pentru a obţine date precise în legătură cu aportul lichidian, frecvenţa micţiunilor normale precum şi a pierderilor involuntare de urină. [8]

Investigaţiile paraclinice care pot fi recomandate de medic sunt numeroase şi vor fi recomandate în funcţie de suspiciunea diagnostică.

Teste urinare presupun realizarea unui sediment urinar sau testarea cu bandeleta urinară în vederea decelării unei eventuale infecţii urinare.

Ecografia vezicală permite aprecierea morfologiei vezicii urinare, precum şi evaluarea reziduului vezical.

Cistoscopia presupune utilizarea unui tub flexibil căruia i se ataşează o cameră video, numit endoscop, ce permite vizualizarea întregului sistem urinar. Acest test este folosit pentru a evalua prezenţa anomaliilor morfologice ale aparatului excretor ce pot cauza incontinenţa urinară.  

Testele urodinamice măsoară parametrii funcţionali ai aparatului urinar. Medicul urmăreşte în timp real examinarea şi poate interacţiona cu pacientul pentru a înţelege cum şi în ce moment apar simptomele. Aceste teste pot permite: 

• măsurarea presiunii intravezicale prin introducerea unui cateter prin uretră;
  
• măsurarea presiunii intraabdominale prin introducerea unui cateter intrarectal;
  
• măsurarea cantităţii şi fluxului de urină. [9]

Care este tratamentul indicat?

Tratamentul incontinenţei urinare este complex şi implică adoptarea unor măsuri igieno-dietetice, combinate cu alternative de tratament medicamentos, intervenţional sau chirurgical.

Măsurile igieno-dietetice recomandate în cazul incontinenţei urinare sunt:

• adoptarea unei diete sănătoase şi evitarea alimentelor şi băuturilor ce cresc frecvenţa micţiunilor sau produc constipaţie;
  
• evitarea consumului de cofeină sau alcool;
• reducerea sau suplimentarea aportului lichidian, în funcţie de recomandarea medicului;
  
• reducerea greutăţii corporale.  [4]

Tratamentul medicamentos presupune administrarea următoarelor medicamente, în funcţie de caz, la recomandarea medicului:

• anticolinergice: această clasă de medicamente poate fi eficientă în cazul pacienţilor cu incontinenţă urinară imperioasă, prin acţiunea lor de reducere a tonusului musculaturii vezicale; dintre acestea fac parte: oxibutina, tolteridona, darifenacinul, solifenacinul şi trospium; 
  
• estrogeni cu administrare topică: aceştia sunt disponibili sub formă de plasturi care se aplică la nivelul pielii şi au rolul de a creşte tonulsul vezical şi uretral şi de a ameliora simptomele incontinenţei urinare;
  
• antidepresive triciclice, de tipul imipraminei sunt eficiente în cazul pacienţilor cu incontinenţă urinară de tip mixt.  

 

Tratamentul intervenţional constă în:

• terapia prin radiofrecvenţă: principiul acesteia este creşterea temperaturii tisulare în regiunea tractului urinar inferior, care, după un interval de timp va deveni mai ferm, având drept rezultat un control îmbunătăţit al micţiunilor 
• injectarea unor substanţe precum colagenul sau carbonatul de zirconiu în ţesutul periuretral pentru a menţine uretra închisă are ca avantaj faptul că este o procedură simplă şi rapidă; 
  
• implantarea unui stimulator al nervilor sacraţi sub pielea din regiunea feselor poate fi, de asemenea, o metodă eficientă de tratament, acesta funcţionând asemenea unui pacemaker ce emite impulsuri electrice care stimulează nervii, rezultatul fiind un mai bun control al micţiunilor. [6]

Tratamentul chirurgical reprezintă o ultimă soluţie, abordabilă în cazurile în care toate celelalte alternative terapeutice nu au dat rezultate satisfăcătoare. Cele mai frecvent folosite metode sunt:

• inserarea unui dispozitiv de susţinere a uretrei, la nivelul gâtului vezicii urinare;
  
• colposuspensia constă în ridicarea gâtului vezicii urinare, procedură ce poate da rezultate favorabile în cazul pacienţilor cu incontinenţă urinară de efort; 
  
• inserarea unui sfincter artificial pentru a controla fluxul de urină dinspre vezică spre uretră, presupune efecte adverse notabile, motiv pentru care este indicată doar ca ultim recurs, în cazul în care niciuna din celelalte alternative terapeutice nu a dat rezultate. [6]