Halucinații

©

Autor: Teodosiu Alin

Halucinația se definește ca fiind experiența de percepție a unui stimul extern fără ca acesta să existe în realitate. Acesta este intens și clar, cu întreaga forță de impact a unui stimul normal, dar fără a fi sub control voluntar. O persoană care prezintă acest simptom nu îl poate întrerupe, chiar dacă este conștient de faptul că nu este real. (1)

 

Pentru a fi considerate patologice (anormale), halucinațiile trebuie să se manifeste într-un context senzorial de claritate. Astfel, halucinațiile care apar imediat înaintea sau în timpul perioadei de adormire, denumite hipnagogice și cele din timpul trezirii, denumite hipnopompice, sunt considerate ca fiind în raza fiziologică (normală) de experiențe. (1)

 

Un aspect de menționat este diferențierea termenului de „halucinație” față de cei înrudiți:

• iluzia: este interpretarea eronată a unui stimul, care însă are o expresie reală în mediul extern;
• palinopsia: reprezină persistența sau recurența unui stimul vizual după ce acest stimul a fost eliminat;
• parosmia: percepția unui stimul olfactiv diferită de cea normală;
• percepția delirantă: unui stimul extern i se atribuie un înțeles adițional, de regulă aberant;
• pseudohalucinația: halucinația nu reflectă o percepție reală, însă aceasta este sub controlul voluntar al pacientului. (2)

 

În anumite contexte culturale, halucinațiile pot fi o parte normală a unei experiențe religioase, însă, ca orice detașare de realitate, trebuie văzută ca potențial patologică (anormală). (1)

 

Incidență

Un studiu realizat în anul 2000 pe un eșantion populațional non-instituționalizat din Germania, Italia și Anglia, cu o vârstă mai mare de 15 ani, în cadrul căruia s-au explorat patologii (boli) mentale și halucinații de diferite forme (vizuale, auditive, olfactive, tactile, gustative, experiențe non-corporale, hipnagogice și hipnopompice) a arătat că 38, 7% dintre cei chestionați au raportat episoade de halucinații, cu următoarea frecvență:

• 19, 6% dintre respondenți au avut mai puțin de un episod pe lună;
• 6, 4% dintre respondenți au prezentat un episod o dată pe lună;
• 2, 7% dintre respondenți au avut un episod săptămânal și
• 2, 4% dintre respondenți au prezentat un episod mai mult de o dată pe săptămână.

Aceste halucinații au avut loc astfel: 24, 8% imediat înaintea sau în timpul perioadei de adormire (hipnagogice); 6. 6% în timpul trezirii din somn, fără a fi asociate cu o patologie anume în mai mult de jumătate din cazuri. (3)

 

Concluzia acestui studiu subliniază prevalența în populație a acestui simptom și mai important, faptul că cele de tip vizual și auditiv sunt de regulă asociate cu o patologie (boală) mentală, dar nu întotdeauna, în timp ce halucinațiile de altă formă pot fi cauzate de o cauză organică sau toxică. (3)

 

Tipuri de halucinații

Stabilirea exactă a imaginilor văzute de pacient este o etapă importantă pentru medic, ulterior acesta putând alege conduita terapeutică sau în orice caz, etapele premergătoare conduitei.

Halucinațiile vizuale

Se referă, desigur, la apariția unui stimul vizual. Ele se pot subîmpărții în:

 

Halucinații vizuale simple
Se mai numesc și „non-formate” sau „elementare” și exemple din această categorie includ lumini, culori, forme geometrice și în general orice obiect greu de descris.
Halucinațiile vizuale simple pot fi:

• phosphene (din grecește „phos” – lumină și „phainein” – a arăta), definite ca percepția luminii în absența sa; acest tip de halucinații este asociat cu o stimulare mecanică sau electrică a retinei sau a cortexului vizual și sunt frecvent întâlnite în cazul unei nevrite optice;
• photopsia – percepția unor lumini intermitente, de tipul „blitz-urilor”; pot fi cauzate de afecțiuni oculare precum dezlipirea de retină.

Halucinațiile vizuale complexe
Se mai regăsesc sub denumirea de „formate”. Sunt reprezentate de imagini clare, scene sau oameni, animale, obiecte ușor de regăsit și în realitate, fiind frecvent implicate în afecțiuni psihologice sau neurologice. (4, 5)

Halucinațiile auditive

Cel mai des întâlnit în rândul populației, acest tip de halucinație are denumirea alternativă de paracusie.
Similar celor vizuale, halucinațiile auditive pot fi simple sau complexe.

Halucinații auditive simple
Percepția de sunete simple, „șuierături”, „fluierături”, tonuri extinse sau tinitus, denumit popular „țiuit în urechi” sunt doar câteva dintre aceste tipuri de halucinații. De menționat este tinitusul pulsatil care este de fapt percepția reală a sângelui care inundă structurile urechii: nu este considerat halucinație, stimulul fiind real, dar este un semn ce ridică semne de alarmă.  

Halucinații auditive complexe
Sunt percepte ca voci sau muzică, sunete cu nuanțe, timbru, tonalitate compozită, fiind mai frecvent întâlnite în afecțiuni psihologice sau neurologice, precum schizofrenia sau tulburarea disociativă de identitate. În cazul schizofreniei, vocile se aud din afara organismului, în timp ce în cazul tulburării disociative de identitate vocile par să origineze dinăuntru. În ciuda tendinței de a asocia acest simptom cu afecțiunile clasice de ordin cortical, există un număr semnificativ de patologii (boli) care nu implică sistemele neurologice precum: Boala Wilson, scleroză multiplă, sarcoidoză, lupus sistemic, porfirie și alte deficite metabolice sau tulburări endocrine. (1, 6)  

Halucinațiile olfactive

Stimulii cel mai frecvent percepuți sunt cei neplăcuți, de tipul materiilor fecale, vomei, urinei, fumului și altele. Desigur, acestea nu există în mediul respectiv și sunt resimțite doar de către pacient. Sunt cauzate de leziuni neurologice la nivelul sistemului olfactiv, spre exemplu: infecții virale, procese tumorale, traume fizice, toxine sau anumite droguri. (1, 6)

Halucinațiile gustative

Sunt de obicei gusturi atipice sau neplăcute, similare cu cele olfactive, fiind relativ frecvent regăsite la pacienții cu anumite tipuri de epilepsie focală, mai ales cea de lob temporal. (1, 6)

Halucinațiile tactile

Sunt percepute ca o stimulare de intensitate variabilă a pielii sau a altor organe capabile de a percepe acest impuls. Sunt des descrise ca „furnicături” – senzația de insecte mici pe piele. Pot să apară în cazul unor modificări hormonale precum menopauza sau afecțiuni precum neuropatia periferică, boala Lyme, neoplasme cutanate, temperaturi mari sau consum de cocaină. (1, 6)

 

Fiziopatologie

Mecanismele exacte de generare a halucinațiilor au reprezentat un subiect de interes larg de-a lungul istoriei medicale. Consensul actual este acela al unui mecanism mixt, atât psihodinamic cât și neurobiologic, dar cu dominanța celui din urmă. Cu alte cuvinte, o tulburare a funcției și structurii țesuturilor neuronale ocupă locul primar ca etiologie (cauză). Perspectiva psihodinamică, pe de altă parte, chiar dacă a pierdut din popularitate în perioada modernă, contribuie la rezolvarea problemei prin explicarea conținutului halucinației respective; spre exemplu, auzul unor voci persecutante poate fi manifestarea unor sentimente de vinovăție. (3)

 

Conduită terapeutică

Este restrânsă, cu puține variante valabile. Cel mai adesea trebuie adresată afecțiunea de bază cauzatoare. Astfel, în cazul halucinațiilor de etilogie (cauză) psihologică sau neurologică, administrarea de neuroleptice (antispihotice) poate ameliora manifestările sau le poate elimina cu totul. În cazul etiologiilor de altă natură, tratamentul bolii de fond este de regulă singura variantă. (6)