Fractura la copii

Fracturile la copii sunt o patologie frecventă, deseori cu o evoluţie bună.

Fractura la copii nu apare de obicei pe fondul unei patologii subiacente, cauza principală fiind traumatismele apărute ȋn cadrul jocului. [1]

Cele mai frecvente cazuri de fractura la copii se ȋntȃlnesc la nivelul extremităţii membrului superior: pumn, antebraţ, dar şi deasupra cotului. Această frecvenţă este explicată de faptul că ȋn momentul căderii, copilul are tendinţa să o oprească cu ajutorul mȃinilor. [2]

Etiologie

Fractura apare consecutiv acţiunii unei forţe de mare intensitate pe care osul nu o poate suporta.

Fracturile la copii sunt foarte diferite de cele ale adultului, chiar şi cele cu aceeaşi localizare.

Există anumite tipuri de fracturi la care copiii sunt mai frecvent expuşi decȃt adulţii din cauza caracteristicilor diferite ale structurii osoase la această vȃrstă. [3]

 

Există şi cazuri de fragilitate particulară determinată de anumite patologii asociate precum boli inflamatorii intestinale cronice, boala celiacă, corticoterapie prelungită, tulburări neuromusculare. Ȋn cazul existenţei unei fragilităţi osoase ȋn familie trebuie avută ȋn considerare osteogeneza imperfecta. [1]

Semne si simptome

Copii deseori au parte de traumatisme ȋn timpul jocului, dar aceasta nu ȋnseamnă că la fiecare cădere va apărea o fractură.
Principalele semne de fractură sunt reprezentate de:

• durere,
• edem şi
• deformare osoasă ce poate lipsi ȋn cazurile ȋn care fractura este incompletă şi fără deplasare.

 

Simptomele principale sunt reprezentate de:

• Edem, echimoză la nivelul fracturii sau sensibilitate la palpare;
• Durere la mobilizare, palpare, presiune.

Ȋn cazul unei fracturi la nivelul membrului inferior, copilul nu va putea să suporte greutatea corpului pe picior. [1], [2] 

 

Indicaţii ȋn cazul ȋn care parintele suspectează o fractură consecutiv unui traumatism:

• ȋngrijire medicală de urgenţă;
  
• copilul nu trebuie să fie mişcat ȋn cazul ȋn care traumatismul a implicat capul, gȃtul sau spatele;
  
• ȋn cazul unei fracturi deschise (ieşirea unui fragment osos prin tegumente): se va aplica presiune prin intermediul unei comprese curate şi se va menţine copilul imobilizat pȃnă la sosirea ambulanţei;
  
• nu se va spăla leziunea ȋn cazul unei fracturi deschise şi nici nu se va ȋmpinge porţiunea de os ce iese prin tegumente. [2], [3]

Diagnostic

Se poate realiza pe lȃngă radiografia standard necesară pentru identificarea fracturii şi cȃteva investigaţii de rutină, ȋn special dacă există suspiciunea unei patologii fragilizante osoase:

• Calciu seric;
• Fosfor;
• Creatină;
• Parathormon;
• 25-hidroxivitamina D;
• Calciuria.

Clasificarea fracturilor la copil

Clasificarea fracturilor la copil este diferită de cea la adult.

 

Principalele tipuri sunt reprezentate de:

• Fractura „ ȋn lemn verde”- periostul (ȋnvelişul ce ȋmbracă osul) este rupt ȋntr-o parte, dar rămȃne intact ȋn cealaltă parte, la fel cum se ȋntȃmplă atunci cȃnd se ȋncearcă ruperea unei crengi verzi de copac.
  
• Fractura cominutivă - osul este fracturat ȋn mai multe fragmente (mai multe focare de fractură).
  
• Fractura prin cartilajul de creştere
  
• Fractura prin tasare
  
• Deformarea plastică
  
• Fractura subperiostală [3], [4]

Anumite tipuri de fracturi - fracturile prin cartilajele de creştere - pot determina lezarea cartilajelor de creştere ce sunt implicate ȋn creşterea oaselor pȃnă la maturitate.

Acestă lezare poate determina o angulare a osului pe viitor sau o ȋncetinire a creşterii la membrul respectiv, putȃnd rezulta inegalităţi de membre.

Uneori afectarea cartilajului de creştere nu poate fi identificată imediat, de aceea, ȋn cazul ȋn care există o suspiciune, copilul trebuie urmărit pe durata unui an pentru a evalua dacă creşterea membrului este normală. [4]

Clasificarea Salter şi Harris a decolării epifizare

• Tip I - decolare epifizară
  
• Tip II – decolare epifizară şi fractură oblică metafizară, cu două traiecte de fractură, unul orizontal şi unul vertical.
  
• Tip III – decolare şi fractură epifizară
  
• Tip IV – decolare, fractură epfizară şi fractură oblică metafizară
  
• Tip V – lezarea cartilajului de creştere prin compresie, tasare
  
• Tip VI – lezarea inelului pericondral

 

Fracturi extraarticulare sunt tipurile I şi II. Ȋn această situaţie leziunea este localizată la nivelul cartilajului de creştere şi se recomandă o reducere anatomică, astfel ȋncȃt creşterea membrului să nu fie afectată.
Fracturile intraarticulare sunt reprezentate de tipurile III şi IV şi necesită reducere sau chiar intervenţie chirurgicală.

Tratament

După examinarea pacientului de către doctor, acesta este direcţionat spre realizarea unei radiografii prin intermediul căreia se va identifica tipul fracturii.
Cel mai frecvent tratamentul indicat este cel ortopedic (aparat ghipsat) deoarece fractura la copii se vindecă repede şi fără deficite ulterioare. Pentru unele fracturi se poate utiliza chiar o simplă atelă ghipsată.

 

Ȋn caz de fractura la copii cu deplasare este de obicei necesară o realiniere a capetelor osoase ce se poate realiza fie printr-o anestezie locală şi reducere ȋnchisă, fie prin reducere deschisă (intervenţie chirurgicală), ȋn funcţie de gravitate. [4]

Imobilizarea ghipsată este necesara pȃnă la vindecarea osoasă ce se realizează de două ori mai repede decȃt la adult. De asemenea, la această vȃrstă nu este necesară o aliniere perfectă a oaselor la nivelul focarului de fractură deoarece odată cu trecerea timpului acestea se vor remodela şi vor ajunge la poziţia corectă.

 

Tratamentul pentru fracturile la copil nu presupun kinetoterapie sau anticoagulare (pentru fracturile de bazin sau membre inferioare) precum la adult. [4], [5]