Fractura dentară

Fracturile dentare sunt cel mai adesea întâlnite în cadrul traumatismelor cavităţii orale. Recunoaşterea şi corectarea problemei la timp poate creşte rata de supravieţuire şi funcţionalitate a dintelui.

Aproximativ 82% din traumatismele dentale sunt la nivelul dinţilor maxilari. Distribuţia este următoarea:

• 64% incisivii central;
• 15% incisivii lateral;
• 3% caninii. (1)

Cauze

Cea mai des întâlnită cauză de fractură dentară este aplicarea unei forţe suficient de puternice asupra dintelui încât aceasta să determine fisurarea smalţului, dentinei sau a ambelor.

Factorii de risc la copii includ:

• ocluzia incomplet;
• buza superioară de lungime mai scurtă decât dimensiunile normale;
• buza incompletă;
• respiraţia orală. (2)

În urma realizării unor studii, fracturile dentareau fost grupate sub forma unui clasificări Ellis. Aceasta include:

• fracturi Ellis I: implică doar fisuri ale smalţului; aceste fracturi pot părea minore, dintele având aspectul ciobit cu margini aspre;
• fracturi Ellis II: implică fisuri ale smalţului şi ale dentinei; pacienţii se pot plânge de durere la atingere sau sensibilitate la aer; poate să apară o pată de culoare galbenă ce aparţine proceselor dentinale, care comunică direct cu pulpa dentară; pacienţii mai tineri de 12 ani au dinţii nedezvoltaţi complet, cu mult mai puţină dentină dispusă în spaţiul dintre pulpa dentară şi smalţ; probabilitatea contactării unei infecţii sau de distrugere a dintelui este mai mare la copii decât la adulţi, din cauza mărimii mari a pulpei dentare şi mici a dentinei, iar infecţiile pot traversa cu uşurinţă aceste spaţii;
• fracturi Ellis III: implică fisuri ale smalţului, dentinei şi chiar şi a pulpei dentare; pacienţii se pot plânge de durere la contactul fizic, cu aerul sau la modificări de temperatură; de asemenea, pot fi prezente margini colorate roz sau roşu în jurul dentinei sau sânge în centrul dintelui, din cauza expunerii pulpei dentare. (3)

Diagnostic

Examenul fizic cuprinde:

• inspecţia - evaluarea zonei de ţesut moale ce înconjoară leziunea de laceraţii, modificări de culoare, echimoze, prezenţa corpurilor străine încorporate (exemplu: dinţii ciopliţi); evaluarea dinţilor pentru fracturi, chips-uri şi alte deformări; fragmentele de dinţi plasate în ţesutul moale pot produce infecţii cronice sau fibroză;
• palparea - se va evalua dacă dintele este mobil sau dacă un întreg segment este mobil; dacă este posibil se va cere pacientului să muşte în jos pentru a localiza mai bine zona susceptibilă de leziune;
• percuţie şi sensibilitate - se va percuta cu marginea limbii pentru a evalua sensibilitatea; de asemenea se va evalua sensibilitatea la substanţe calde şi reci, precum şi la aer. Percuţia este necesară atunci când cauza este reprezentată de o traumă de impact, fără fracturi sau deplasare a dinţilor. În dinţii aparent intacţi, pachetul neurovascular care intră în canalul apical poate să fie deteriorat. Leziunea rezultată poate duce la degenerarea pulpei dentare. Aceşti dinţi sunt de obicei sensibili la percuţie. (4)

Diagnosticul se pune, de obicei, pe imaginile obţinute la radiografiile dentare.

Se vor efectua astfel 4 radiografii dentare:

• una maxilară anterioară;
• 3 periapicale din diferite unghiuri.
  

Aceste radiografii dentare sunt utile pentru evaluarea unei fracturi dentare sau a unei deplasări dentare.
Există unele situaţii când nu se pot efectua aceste radiografii specializate, astfel se va realiza o serie de radiografii faciale şi o panoramă dentară pentru evaluarea unor eventuale fracturi maxilare şi mandibulare, prezenţa unor corpuri străine sau deplasări dentare. (5)

Tratament

Tratamentul de primă mână constă în administrarea de calmante şi vaccinarea anti-tetanus, apoi asigurarea îngrijirilor necesare fiecărui tip de fractură în parte, astfel:

• fraturile Ellis I: se vor pili colţurile aspre ale dinţilor ciobiţi cu un burghiu dentar sau cu o pilă dentară; tratamentul fracturilor ce implică doar lezarea smalţului dentar nu reprezintă o urgenţă; dintele poate fi reparat din punct de vedere cosmetic doar pentru confortul pacientului;
• fracturile Ellis II: se vor acoperi zonele expuse de dentină cu un strat de oxid de zinc sau pastă de hidroxid de calciu (acesta cere ca dintele să fie complet uscat pentru o aderență cât mai bună); se acoperă dintele cu o mică folie de aluminiu sau folie dentară; expunerea la umiditate creşte rata de stabilizare a pastei de hidroxid de calciu peste dinte; la pacienţii mai tineri de 12 ani, gradul de acoperire este deosebit de important pentru a preveni infecţia;
• fracturile Ellis III: se va acoperi dentina expusă cu un strat de oxid de zinc sau hidroxid de calciu ca în cazul fracturilor Ellis II; sângerarea şi umiditatea asociate cu acest tip de fracturi fac ca aderarea materialelor la dinte să fie mai dificil de realizat; se va acoperi dintele cu folie dentară şi apoi pacientul va trebui să meargă de urgenţă la un dentist;
• fractura rădăcinei dentare şi cea dento-alveolară necesită verificarea acestora de către un medic dentist timp de mai multe săptămâni;
• ceara pentru oase, care este de fapt o combinaţie între ceara de albine şi izopropil palmitat, nu este recomandat pentru fracturi dentare deschise pentru că poate determina reacţii inflamatorii ale ţesuturilor moi, de exemplu la nivelul pulpei dentare. (6)

În cazul unei fracturi dentare, indiferent de cauza ei, cel mai bine este să apelaţi la medicul dentist; acesta va şti cum să acţioneze încă, iar rezultatul va fi unul mulţumitor.