Edentația - pierderea dintilor

Pierderea dinților (edentația) poate fi rezultatul unor afecțiuni dentare netratate, a unor traumatisme sau terapii eșuate. Edentația este o situație frecvent întâlnită ce nu trebuie ignorată de către pacient, chiar dacă spațiul gol rămas nu este vizibil și nu incomodează din punct de vedere estetic. De multe ori, se renunță la tratamentul protetic imediat, din motive financiare sau neglijență, fără a se cunoaște riscurile complicațiilor ce pot aparea pe parcurs.

Edentația este premisa care poate genera alterarea echilibrului dintre multiplele componente faciale care permit funcții precum masticația, fonația, dar și expresia feței.

Simptomele edentației

Simptomele asociate cu pierderea dintilor depind de numărul dinților lipsă și de localizarea spațiului rămas gol. Din aceste considerente, pierderea dinților din zona frontală (incisivi, canini), dar și a premolarilor, poate fi apreciată vizual, în timpul vorbirii sau zâmbetului. Este forma de edentație cea mai deranjantă din punct de vedere psihologic pentru pacient, deoarece denaturează fizionomia și îl poate supune unui stres continuu prin diverse gesturi sau ticuri de ascundere a defectului. Tinerii, persoanele de sex feminin și cele care, prin activitatea profesională, interacționează cu publicul, sunt predispuse să dezvolte o adevărată nevroză de edentație, caz în care instalarea terapiei protetice va fi grăbită.

Când lipsește un grup întreg de dinți, de exemplu, frontalii superiori, buza se poate prăbuși înăuntru, odată cu dispariția peretelui dentar ce îi susținea forma. În cazul dinților din regiunea laterală (molarii, premolarii), nu se vor putea vizualiza direct spațiile dinților absenți, dar modificările de facies vor trăda defectele intraorale prin modificarea de formă a obrajilor, accentuarea șanțurilor cutanate din jurul gurii și al nasului, sau chiar modificarea rapoartelor dintre cele trei etaje ale feței. O fizionomie lipsită de simetrie poate sugera o breșă importantă unilaterală, care a dus la prăbușirea arcadei superioare peste cea inferioară, determinând diminuarea înălțimii etajului inferior pe o singură parte.

Funcția fonetică este și ea compromisă, dinții frontali reprezentând locul de articulare pasivă pentru unele consoane, cu participarea concomitentă a buzelor (t, s, z, d) sau limbii (v, f). Efectul de șoptire a cuvintelor poate fi atribuit absenței molarilor de pe ambele părți (dreaptă și stângă). În acest caz, fluxul de aer eliberat din plămâni pentru pronunțarea cuvintelor deviază și ocupă toată cavitatea bucală.

Masticația este afectată prin alterarea funcțiilor specifice fiecărui grup dentar (incisivi-incizie, taiere, smulgere, canini-smulgere, premolari-străpungere, sfâșiere, parțial masticație, molari-zdrobire, masticație). Pierderea molarilor poate conduce la scăderea cu până la 75% a suprafeței de masticație, prelungind timpul de alimentație. Din aceleași motive, pentru a ușura triturarea alimentelor, pacienții pot adopta tehnici noi, suprasolicitând dinții frontali sau mâncând pe o singură parte. Este greșită această atitudine, care nu duce decât la deteriorarea funcțională a întregului sistem oro-facial, favorizând următoarele complicații:

Migrarea dinților

Discontinuitatea creată prin pierderea dinților favorizează deplasări diverse ale unităților restante, suferind modificări de poziție neprielnice. Abrikosov susținea că, așa cum organismul nu tolerează spațiile goale care, în mod normal, trebuie să fie ocupate de țesuturi, migrările se includ într-o clasă a hipertrofiilor vacante. Dinții vecini se pot înclina înspre spațiu, axul lor de implantare deviind (basculare) sau pot realiza o translație, mai ales când edentațiile apar precoce. Și antagoniștii sunt antrenați în aceste procese de repoziționare, îndreptându-se spre breșă, în „căutarea” unui stop ocluzal (extruzia). Uneori în deplasare este antrenată și porțiunea de os în care e implantat dintele (egresiunea).

Godon, autorul teoriei echilibrului ocluzal, considera că asupra fiecărui dinte se exercită patru forțe armonizate între ele: doua transmise prin intermediul punctelor de contact de către vecini, una dinspre osul subiacent și ultima provenită de la antagonist. Aceasta poate fi explicația pentru care migrările interesează dinții cu care venea în contact unitatea odonto-parodontală, înainte să se piardă. Unii cercetători au afirmat că migrarea se poate produce și dacă arcadele sunt întregi (Katz, Astahov), existând un echilibru între diferiți factori care țin de sistemul oro-facial, dar și de starea generală și socială. Ei recomandă tratamentul protetic doar când acest echilibru e alterat, iar modificările produse de edentație nu mai pot fi compensate de către organism.

Motivele pentru care migrările au impact negativ asupra stări de sănătate orală sunt următoarele:

• Înclinările exagerate ale dinților, precum și migrările în direcție verticală îngreunează tratamentul, fiind necesare pregătiri preprotetice de tipul șlefuirilor selective, devitalizării, tratamentului ortodontic sau chiar extracției;
• Se întrerupe continuitatea planului de ocluzie, forțele suprasolicitând dinții vecini, datorită faptului că nu mai există aria de contact care să echilibreze presiunile în sens orizontal;
• Ocluzia dentară este alterată, dereglând și mai mult sistemul de transmitere a presiunilor între dinți;
• Apar spații retentive între dinți, în urma deplasărilor, care vor reține resturile alimentare și vor permite acumularea de placă bacteriană;
• Gingia va fi iritată permanent de microorganismele plăcii, procesul se va complica prin gingivită, parodontită și apariția mobilității dentare;
• Mobilitatea dentară poate evolua până la pierderea dintelui de pe arcadă.

Atrofia osoasă

Se consideră că lipsa stimulării active a oaselor (dar și cea exagerată) pot induce un proces de resorbție prin care osteoclastele, celule specializate în „descompunerea” osului în calciu și alte minerale îl distrug datorită absenței unui rol funcțional. Prin pierderea dintelui dispare sursa de stimulare, iar osul alveolar începe să-și diminueze densitatea, la început în lățime, apoi în înălțime. Osul se pierde treptat, parcurgând câteva stadii elaborate în diverse clasificări de specialitate. Timp de un an, osul din zona edentată ajunge să scadă cu ¼ în lățime și 4 mm înălțime. La persoanele în vârstă, atrofia se va produce într-un ritm mult mai accelerat. Osteopenia, diminuarea densității țesutului osos poate fi apreciată utilizând următoarea clasificare:

Clasificarea Lejoyeux:

• gradul 0 fără osteopenie, os normal;
• gradul I os cu trabecule subţiri în reţea neîntreruptă;
• gradul II os cu trabecule discontinue;
• gradul III os cu dislocare trabeculară.

Implantele dentare reprezintă soluția de prevenire, diminuare și stopare a fenomenelor de resorbție ce constituie un adevărat impediment în aplicarea tratamentului protetic.

Disfuncționalizarea articulației temporo-mandibulare

Pentru a compensa dezechilibrele survenite ca urmare a pierderii dinților, intervin mușchii care participă la masticație și articulația temporomandibulară. Supunerea lor îndelungată la exercitarea unor funcții suprasolicitante deseori, constituie premisa apariției unor afecțiuni cu interesarea musculaturii respective și a articulației când se pot manifesta prin sclerozare, distrugerea cartilajului și alte patologii.
Modificările de ocluzie consecutive se pot complica prin diverse dureri în regiunea feței, gâtului, la nivelul urechilor sau de rino-faringe. Actul masticator devine mai dificil, pacienții fiind nevoiți să-și reorganizeze stilul alimentar, consumând mâncăruri moi sau evitând anumite mese din cauza incomodității mestecării. Acest comportament poate conduce la agravarea unor boli ale tractului gastrointestinal.

În concluzie, tratamentul protetic timpuriu pentru pierderea dinților, dar și prevenția afecțiunilor oro-dentare sunt indispensabile pentru a evita tulburările descrise mai sus. Chiar dacă pare neînsemnată, edentația este o dezintegrare a unui sistem complex cu multiple interrelații și interdependențe ce se pot deteriora prin alterarea unuia dintre elemente.