Edentația parțială

Edentația parțială, o afecțiune frecventă în sfera oro-dentară, se traduce clinic prin lipsa unuia sau a mai multor dinți din cavitatea bucală. Aceasta poate avea multiple etiologii și forme clinice, însă o constantă ce o definește este reprezentată de complicațiile de la nivelul crestei alveolare și a dinților vecini pe care le determină, precum și de tulburările funcționale pe care persoanele ce o prezintă le întâmpină

Tipuri de edentație

Edentația, adică lipsa dinților de pe arcada dentară, poate fi întâlnită sub mai multe forme.

Prima dintre acestea, cea mai frecventă la vârste tinere sau medii, este edentația parțială, aceasta variind de la lipsa unui singur dinte de pe arcadă până la prezența unui singur dinte restant pe aceasta. Cele două tipuri ale edentației parțiale, astfel, sunt redusă și întinsă, clasificarea depinzând de numărul de dinți pierduți și, respectiv, de numărul de unități dentare rămase la nivelul unei arcade. (1)

În contrast, edentația totală reprezintă lipsa tuturor dinților de la nivelul crestei alveolare a unei arcade dentare, de aceea aceasta putând fi unimaxilară (lipsa tuturor dinților de la maxilar sau de la mandibulă) sau bimaxilară (situația în care toți dinții unui pacient lipsesc).

De asemenea, în cazul edentațiilor parțiale limitate la un dinte, aceasta se poate clasifica și în tranzitorie sau permanentă. Spre exemplu, edentația întâlnită în cazul unui copil căruia i s-a exfoliat un dinte temporar, edentația este considerată tranzitorie, astfel fără să impună un tratament specific. (2)

Etiologie

Edentația, în general, survine în urma unor multipli factori, atât fiziologici, cât și patologici.

Înaintarea în vârstă este cel mai frecvent agent etiologic al edentației, în special al celei totale, întrucât, cu timpul, acțiunea factorilor locali și de mediu asupra dinților, cu precădere asupra ligamentelor parodontale, determină o slăbire a structurii de suport a acestora. În plus, multiplele traumatisme din timpul vieții duc la deteriorarea structurilor dure ale dinților (smalțul și dentina), determinând astfel afectări de diferite intensități ale pulpei dentare și, dacă nu sunt tratate precoce, a structurii de suport.

Edentația parțială prezintă, de asemenea, aceeași factori etiologici, însă caracterul limitat al numărului de dinți lipsă îi conferă un caracter aparte, deoarece deseori aceasta este cauzată de factori izolați, necorelați cu vârsta.

Astfel, printre cele mai comune cauze ale acesteia se numără:

• procese carioase complicate netratate, ce necrozează pulpa dentară;
• boală parodontală cauzată de igienă necorespunzătoare;
• leziuni tumorale maligne ale crestei alveolare;
• traumatisme din care rezultă avulsia dintelui;
• exfolierea unui dinte temporar;
• anodonția.

Tratament

Tratamentul edentației, global, are drept scop înlocuirea dinților naturali ce lipsesc de pe arcada dentară cu piese protetice, prin intermediul acestora restabilindu-se funcționalitatea aparatului dento-maxilar.

Atitudinea terapeutică variază în funcție de gravitatea edentației și de etiologia acesteia, dar și de locul în care aceasta se găsește, cele mai comune opțiuni fiind:

• proteze parțiale mobilizabile;
• implanturile dentare;
• punțile dentare. (1, 2, 3)

Conform clasificării după Kennedy, edentația parțială poate fi întâlnită într-una din patru clase. Clasa I este caracterizată de o situație clinică neprielnică, întrucât definește o edentație laterală terminală, mai exact lipsa celor mai distali dinți de pe arcadă bilateral. Această clasă de edentație poate fi tratată prin implanturi dentare, în cazul în care suportul osos este în cantitate suficientă. În caz contrar, se poate opta pentru o proteză parțială mobilizabilă, cu opțiunea ca aceasta să fie menținută de cei mai posteriori dinți restanți prin croșete de sârmă. Acestea pot reprezenta o soluție bună pentru menținerea protezei, însă pot determina mobilizări ale dinților de susținere și, prin urmare, există un risc de afectare parodontală a acestora. (3, 4)

Clasa a II-a după Kennedy este asemănătoare cu prima, însă presupune o edentație terminală numai la nivelul uneia dintre cele două hemiarcade. Conform specialiștilor, aceasta este cel mai dificil de tratat din cauza caracterului asimetric al arcadei dentare, protezele nefiind opțiuni cu o rată de succes mare. În schimb, în acest caz opțiunea de tratament de elecție este protezarea pe implanturi dentare, ce a înregistrat cele mai bune rezultate din punct de vedere clinic, pe termen lung.

Ultimele două clase, a III-a și, respectiv, a IV-a, presupun prezența unor dinți posterior de edentație, aceasta putând fi laterală (clasa a III-a) sau frontală (clasa a IV-a). În aceste cazuri, punțile dentare sunt opțiuni de tratament bune, dacă potențialii dinți stâlpi prezintă un suport parodontal bun, în ciuda faptului că, în cazul celei frontale, rezultatele nu sunt la fel de estetice precum cele obținute în urma inserării de implanturi dentare, întrucât puntea dentară prezintă un spațiu fiziologic sub aceasta și deasupra mucoasei orale ce poate fi inestetic. (3, 5)

Prognostic

În ansamblu, opțiune de tratament în cazul edentației parțiale pot presupune două tipuri de abordări, anume inserarea de implanturi dentare sau protezarea fixă sau mobilă.

Absența unui dinte pe arcada dentară implică o serie de modificări la nivelul osului alveolar, astfel că lipsa rădăcinii în acesta și, implicit, a forțelor rezultate din procese funcționale precum masticația, determină resorbția crestei alveolare atât în plan transversal, cât și în plan vertical. Prin urmare, aplicarea de proteze pe nivelul unei edentații nu determină o stimulare a acestuia, procesele degenerative de la acest nivel continuând și după tratament, iar spațiul dintre fața mucozală a punții dentare și os crescând permanent. (6)

De asemenea, o punte dentară presupune utilizarea dinților ce mărginesc edentația drept dinți stâlpi, pe care se aplică în urma preparării protetice a acestora coroane ce susțin corpul punții, componenta protetică ce înlocuiește dintele natural. În urma preparării dinților stâlpi, o cantitate crescută de structură dură dentară se pierde, iar riscul ca acei dinți să prezinte afecțiuni ulterioare este ridicat.

În plus, optarea pentru proteze mobilizabile menținute pe arcada dentară prin intermediul croșetelor de sârmă aplicate pe dinții limitanți ai edentației presupune o tracțiune a acestora spre zona edentată în timpul masticației, iar metalul din componența croșetelor poate determina afectări ale parodonțiului marginal prin traumatisme precum alunecarea acestora. (4)

În definitiv, specialiștii sunt de părere că cea mai bună opțiune de tratament este inserarea de implanturi dentare, întrucât, în cazul în care osteointegrarea acestora este corespunzătoare, beneficiul pe termen lung este net superior. Cu toate acestea, o astfel de atitudine terapeutică presupune prezența unui suport osos suficient și eligibilitatea pacientului în ceea ce privește contraindicațiile și riscurile asociate implanturilor. (3, 7)