Claustrofobia (Teama de spații închise)

Claustrofobia este reprezentată de teama de spațiile închise. Termenul provine din latinescul „claustrum”, care înseamnă „spațiu închis” și de la grecescul „phobos”, adică „frică”. Aproximativ 1 din 10 persoane suferă de această patologie, cu o frecvență mai mare la femei (1). fobia semnifică o teamă atât de intensă încât afectează viața de zi cu zi a pacientului. Persoana în cauză ajunge să evite orice are legătură cu respectivul subiect (obiect, loc, persoană, activitate, etc.) care îi provoacă senzația de frică sau chiar atacul de panică (2).

În cadrul medical, claustrofobia poate duce la dificultatea sau imposibilitatea efectuării unor investigații, spre exemplu CT-ul sau RMN-ul. Studiile estimează că 2 milioane de RMN-uri nu se pot realiza anual, din cauza refuzului sau a opririi prea devreme a investigației, deoarece trecerea prin tunelul aparatului provoacă un atac de claustrofobie. S-au descris în literatura medicală cazuri în care pacienții au dezvoltat claustrofobie sau chiar atac de panică din cauza măștii de oxigen sau a celei pentru intubare de la ATI, din cauza aparatului CPAP (presiune pozitivă continuă în căile aeriene), ori a celui pentru oxigenoterapie hiperbară. Astfel că este important ca personalul medical din toate specialitățile să cunoască această patologie frecvent întâlnită (3).

Fobiile sunt tulburări anxioase provocate de un element bine definit, care nu este într-adevar periculos, deși este perceput în acest mod de către pacient. Fobiile apar pentru prima dată de obicei în copilărie sau în tinerețe. Simplul gând la respectivul factor declanșator al fobiei sperie persoana respectivă. Dacă pacientul trece și printr-un episod depresiv, gravitatea fobiei crește direct proporțional (4). Pacienții care au o anumita fobie au șanse să dezvolte și alte tipuri, la alți triggeri. Claustrofobia este o fobie specifică, care provoacă frică de moarte, lipsă de siguranță, dezgust, ori simptome de natură fizică, la prezența într-un spațiu închis (5).

Cauze

Un studiu publicat în 2017 a evidențiat teoria conform căreia anxietatea socială și claustrofobia apar printr-o down-regulare defectuoasă a hiperactivării amigdalei, realizată de către regiunea frontală a creierului (7). De asemenea, o metaanaliză obținută în urma studiilor funcționale de imagistică cerebrală a evidențiat faptul că regiunile din creier activate de stimulii fobici sunt amigdala, globus pallidus și partea stângă a insulei.

În plus, s-a remarcat că pacienții suferinzi de fobie aveau amigdala și hipocampul mai mici decât la populația normală (8). Un alt studiu pe 115 subiecți, o parte cu claustrofobie și o parte sănătoși, a identificat o genă, GPM6A, exprimată în sistemul nervos central și în amigdală, care a fost asociată cu un risc genetic mai mare de claustrofobie. GPM6A se exprimă pe cromozomul 4q32-q34 și codifică o proteină de stres neuronală (9).

Un studiu realizat în anul 2011 a observat faptul că persoanele cu un spațiu peripersonal mai mare, au o probabilitate mai crescută către un diagnostic de claustrofobie, întrucât simt nevoia ca oamenii, animalele sau obiectele să stea cât mai departe de ei. Acest spațiu este reprezentat de zona din jurul fiecăruia, percepută diferit de la o persoană la alta (6).

Antecedentele personale patologice și antecedentele heredocolaterale de tulburări mentale cresc riscul diagnosticării unei fobii. Un factor de risc suplimentar pentru claustrofobie este trauma din copilărie. Evenimentul declanșator poate fi o naștere dificilă sau grevată de complicații, un abuz, ori o sechestrare a copilului într-un spațiu închis sau întunecat.

Câțiva posibili factori care pot declanșa claustrofobia sunt:

• Aparatele pentru CT sau RMN;
• Echipamente medicale care acoperă fața (măști pentru ventilație și/sau intubare, aparate de oxigenoterapie hiperbară, de presiune pozitivă continuă în căile aeriene);
• Lifturile;
• Camerele mici, întunecate, încuiate sau fără fereastră;
• Încăperile aglomerate;
• Subsolurile;
• Pivnițele;
• Tunelurile;
• Ușile rotative;
• Avioanele, mai ales în timpul turbulențelor;
• Trenurile;
• Metrourile;
• Autovehiculele mici;
• Traficul aglomerat, ambuteiajele;
• Toaletele;
• Cabinele de probă (vestiarele) din magazine;
• Spalătoriile de mașini tip tunel;
• Echipamentele din parcurile de distracții care folosesc centuri de siguranță.

Semne și simptome

Pacientul cu claustrofobie poate să acuze o multitudine de simptome, cele mai frecvente fiind următoarele:

• Respirație dificilă;
• Senzație de sufocare, de „nod în gât”;
• Hiperventilație (rată crescută a frecvenței respiratorii);
• Tahicardie (bătăi cardiace foarte rapide, uneori percepute ca palpitații);
• Constricție toracică (senzație de strângere în piept);
• Agitație psiho-motorie;
• Confuzie, dezorientare;
• Stare de rău general;
• Transpirație excesivă, frison;
• Bufeuri de căldură;
• Senzație de amorțeală, parestezii;
• Leșin;
• Înroșirea feței;
• Ușoare dificultăți de vorbire;
• Gură uscată;
• Insomnii;
• Tremor;
• Dureri abdominale;
• Greață, vărsături;
• Diaree;
• Atac de panică (5).

Teama poate avea diferite intensități, de la o frică ușoară, la una foarte accentuată, până la anxietate severă sau atac de panică, cu senzația de pierdere a controlului. Pacienții se tem de posibilitatea existenței unui pericol, de leșin, de o eventuală moarte iminentă. Pacienții cu atacuri de panică în antecedente devin din ce în ce mai temători să nu treacă prin încă unul, amplicându-și teama, ca într-un cerc vicios.

Diagnostic

Diagnosticul de claustrofobie se pune în urma unui consult psihiatric, prin intermediul unei anamneze și a unui examen obiectiv. Trebuie investigat dacă această teamă provine dintr-o frică normală, o boală de natură fizică, o fobie specifică sau un alt tip de tulburare anxioasă.

Anamneza trebuie să cuprindă întrebări care să identifice agentul declanșator al fobiei, momentul în care a apărut pentru prima dată, frecvența și intensitatea episoadelor de teamă. În plus, trebuie să se evalueze impactul acestei frici asupra vieții de zi cu zi a pacientului, a locului de muncă și a relațiilor interumane ale acestuia.

Există chestionare psihologice care evaluează claustrofobia, spre exemplu Testul Spielberger, care cuprinde 20 de itemi pentru analiza anxietății sau Testul Claustrofobiei, alcătuit dintr-o subscală cu 20 de itemi ce măsoară anxietatea, și una cu 18 itemi, care se referă la evitarea de către pacienți a situațiilor generatoare de panică (10) (11).

Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferențial al claustrofobiei se poate face cu numeroase patologii psihiatrice și organice, printre care:

• Tulburarările anxioase;
• Alte fobii specifice, spre exemplu: Agorafobia (teama de a fi singur în anumite locuri, situații, împreună cu frica de spațiile deschise) ori Cleitrofobia (teama de a rămâne închis, blocat, încuiat, fără cale de scăpare, frica fiind legată mai mult de imposibilitatea de a evada, decât de dimensiunea spațiului);
• Tulburarea de stres posttraumatică (PTSD);
• Tulburarările de personalitate;
• Tulburările somatoforme;
• Boli organice (un exemplu fiind hipertiroidismul).

Tratament

Principalul tratament în claustrofobie este terapia cognitiv comportamentală (TCC), în care psihoterapeutul explorează gândurile, trăirile, sentimentele și comportamentele negative ale persoanei suferinde, ajutând și la descoperirea unor tehnici practice de a face față mai ușor atacurilor fobice sau de panică. Spre exemplu, pacienților li se recomandă să urmărească modul în care oamenii din jur se comportă fără frică la prezența în spațiile închise, pentru a înțelege ca nu există niciun pericol (12). S-a studiat eficacitatea utilizării realității virtuale în tratamentul claustrofobiei. Astfel, pacienții au fost puși, prin intermediul unor jocuri, în fața unor scenarii care să mimeze situații generatoare de frică de spații închise. De asemenea, hipnoza ar putea fi o tehnică utilizabilă în cazul persoanelor cu claustrofobie, prin desensibilizarea sistematică la factorii cauzatori de fobie (10). Din nefericire, studiile au estimat că mai puțin de jumătate dintre pacienți se vindecă de fobie sau au beneficii pe termen lung în urma psihoterapiei (2).

Tratamentul medicamentos administrabil în claustrofobie sau alte fobii include benzodiazepine, anxiolitice, antidepresive, timostabilizatoare (stabilizatoare ale dispoziției). Pe lângă acestea, studiile au demonstrat că sunt utile și quetiapina (antipsihotic atipic), cicloserina (tuberculostatic cu efecte de reducere a anxietății), hidrocortizonul (glucocorticoid care poate crește eficacitatea psihoterapiei). Totuși, medicamentele nu rezolvă fobia, însă reduc starea de anxietate suficient încât pacientul să fie funcțional în viața de zi cu zi. Sedativele, antidepresivele și betablocantele sunt utile pentru reducerea simptomelor fizice ale anxietății. Este foarte important ca tratamentul medicamentos să se administreaze doar la recomandarea medicului specialist (13).

Recomandări pentru pacienți

Recomandări pentru pacienții care trec prin starea de fobie sau prin atacul de panică:

• Încercați să vă ancorați la realitate și să vă reamintiți că nu există un pericol real și că senzația de teamă va trece (de obicei în 5-30 de minute);
• Părăsiți spațiul care vă sperie și alegeți-vă un loc liniștit în care să stați în repaus până când atacul se ameliorează;
• În cazul în care conduceți, trageți pe dreapta într-un loc sigur și așteptați acolo;
• Respirați adânc și numărați, pe rând, lucruri din jur pe care le puteți vedea, atinge, auzi, mirosi, gusta;
• Gandiți-vă la lucruri, peisaje sau activități care vă fac plăcere și vă calmează;
• În cazul în care simptomele se agravează, apelați la ajutor medical de urgență.