Boala Lafora

Boala Lafora este o boală severă, genetică, caracterizată ca fiind o epilepsie mioclonică progresivă. Este cea mai comună formă de epilepsie neurodegenerativă la adolescenţi. Majoritatea cazurilor sunt datorate mutaţiilor genelor EMP2A sau NHLRC1 (denumită şi EMP2B) şi boala este moştenită în manieră autozomal recesivă. Nu există tratament curativ; astfel, de la instalarea bolii, speranţa de viaţă este între 4 şi 10 ani.

Boala Lafora mai este cunoscuta si sub numele de sindromul Lafora sau epilepsia mioclonica progresiva Lafora si este denumita dupa Gonzalo Rodriguez Lafora - un neuropatolog spaniol care a descoperit prima data incluziunile corpilor Lafora in celulele pacientilor. [1]

Cauze

Alterările unor gene localizate pe cromozomul 6, numite EMP2A şi EMP2B (sau NHLRC1) determină apariţia bolii Lafora. Cele două gene sunt responsabile de apariţia a două proteine numite: Laforina, respectiv Malina. Rolul lor în organism nu este foarte bine cunoscut, însă se consideră că sunt implicate în metabolismul glicogenului deoarece dispariţia lor determină creşterea zahărului. La unii pacienţi cu această boală nu s-a identificat niciuna din mutaţii, deci cercetătorii susţin că există şi o altă genă care ar putea determina boala, necunoscută.

Studiile sugerează că laforina şi malina acţionează asociativ şi pot avea mai multe funcţii. Una dintre acestea este de a ajuta la reglarea producerii unui zahăr numit glicogen, care este o sursă importantă de energie stocată în organism. Organismul stochează glicogenul în ficat şi muşchi şi îl consumă atunci când este necesar pentru combustibil. Laforina şi malina pot preveni acumularea potenţial dăunătoare de glicogen în ţesuturi care în mod normal nu o stochează, cum ar fi celulele sistemului nervos. Astfel se explică afectarea creierului în mod progresiv în cazul persoanelor cu boala Lafora. [2][3]

Transmitere

Modul de transmitere al bolii este autozomal recesiv. Boala poate apărea doar dacă mutaţia în gena EMP2A sau EMP2B este prezentă atât la mamă cât şi la tată.

Fiecare individ moşteneşte câte un set de cromozomi de la părinţi: unul de la mamă şi celălalt de la tată, rezultând în final, în cazurile normale 23 de perechi de cromozomi, adică 46 de cromozomi. Fiecare cromozom este alcătuit dintr-un număr impresionant de gene care determină fiecare trăsătură fizică şi funcţională a corpului nostru. Pentru ca o persoană să aibă boala Lafora, este necesar ca ambii părinţi să fie purtători ai unei gene mutante, fără a prezenta boala. Persoanele care sunt purtătoare de genă mutantă nu manifestă boala. În cazul unui cuplu sănătos, purtător de genă alterată are 25% şanse de a avea un copil cu boala Lafora, 50% şanse de a avea un copil purtător că şi ei şi 25% şanse de a avea un copil cu gene normale, sănătoase. [2]

Semne şi simptome

Odată cu apariţia ei, viaţă adolescenţilor cu boala Lafora devine un chin până la sfârşit. Boala afectează creierul şi se constituie prin convulsii recurente (epilepsie) şi un declin constant al inteligenţei. Semnele apar de obicei în copilărie târziu sau în perioada adolescenţei.

Semnele includ:

• Convulsii (convulsii generalizate tonico-clonice, de asemenea cunoscute sub denumirea de „crize de grand mal”) afectează întregul organism, cauzând rigiditate musculară, convulsii, şi pierderea conştienţei. Persoanele afectate pot prezenta, de asemenea, crize occipitale, care pot provoca orbire temporară şi halucinaţii vizuale. De-a lungul timpului, crizele se agravează şi devin mai dificil de tratat. Bolnavul poate dezvolta şi status epilepticus-stare continuă de activitate convulsivă ce durează mai mult de câteva minute.
• Atacuri de panică
• Mioclonii (episoade de spasme musculare bruste, involuntare sau convulsii care pot afecta o parte a corpului sau a întregului corp. Mioclonii pot apărea atunci când o persoană afectată este în repaus, şi este agravată de mai mulţi factori: mişcare, emoţie, lumină intermitentă (stimulare fotică). În etapele ulterioare ale bolii, miocloniile apar de multe ori, în mod continuu şi afectează întregul corp.
• Ataxie (incapacitatea de a coordona activitatea musculară în timpul mişcării voluntare, în absenţa oricărui deficit al forţei musculare; pot fi afectate ritmul, amplitudinea, coordonarea, direcţia şi forţa mişcării.)
• Demenţă progresivă şi severă cu progresie rapidă (odată cu apariţia convulsiilor, funcţia intelectuală începe să scadă. Modificări de comportament, depresie, confuzie şi dificultăţi de vorbire sunt printre primele semne şi simptome ale acestei tulburări. Progresia bolii determină şi o pierdere continuă a funcţiei intelectuale (demenţă), afectează memoria, judecată şi gândirea. Persoanele afectate îşi pierd capacitatea de a efectua activităţile de zi cu zi în jurul vârstei de 25 de ani şi în cele din urmă au nevoie de îngrijire completă.
• Halucinaţii, insomnie (posibile) [2][3][4]

Diagnostic

Diagnosticul se poate stabili şi prin investigarea de rutină a pacientului printr-o anamneză corespunzătoare. Criteriile care pot orienta medicul sunt: prezenţa bolii sau a mutaţiei în familia unuia dintre părinţi, data de instalare a bolii, prezentarea simptomelor şi deteriorarea rapidă a funcţiei cognitive. Examenul clinic trebuie să ateste prezenţa în tandem a unei forme de epilepsie şi declinul capacităţii mintale.

De asemenea, caracteristic bolii sunt corpii Lafora (acumulare de poliglucozani - o formă specială de glicogen care nu poate fi desfăcută şi folosită pentru producerea energiei; neuronii sunt cei mai afectaţi de apariţia acestora). Corpii Lafora apar odată cu vârstă şi au fost observaţi în aproape toate organele pacienţilor cu boală. În creier, prezenţa lor pare să fie limitată la neuroni. Corpii Lafora sunt identificaţi de regulă prin biopsie de piele din regiunea axilară. Corpii Lafora se găsesc în citoplasma celulelor glandei sudoripare. Morfologia lor variază de la ţesut la ţesut, dar ele conţin în general un miez central şi au un aspect pufos periferic.

Diagnosticul molecular, prin urmărirea prezenţei unei mutaţii la nivelul genelor EMP2A sau EMP2B este pozitiv în peste 90% din cazuri. [2][3][4]

Tratament

Momentan nu există tratament pentru vindecarea sau chiar oprirea bolii. Tratamentul este doar simptomatic.

Simptomatologia epileptică poate fi oprită prin medicaţie antiepileptică, luată conform instrucţionilor oferite de medic. Acidul valproic pare a fi cea mai eficientă substanţă activă, poate fi utilizată în combinaţie cu alte medicamente. Zonisamid-ul este de asemenea o altă substanţă activă cu efecte benefice semnificative în cazul celor cu boala Lafora.

O metodă experimentală de tratament este dieta Ketogenica. [2]

Sfaturi pentru familia si viaţa bolnavului cu boala Lafora

Comunicarea

• esenţială este complimentarea bolnavilor: determină creşterea stimei de sine şi încurajarea progresului
• oferirea gesturilor de iubire şi laudă pacienţilor e esenţială în relaţia cu un asemenea pacient
• echipare cu răbdare: pacientului trebuie să i se explice lent şi uneori repetat în cazurile grave
• păstrarea simţului umorului
• conştientizarea că “insuccesele” şi toată munca zadarnică în încercarea de a ajuta sunt datorate bolii şi nu pacientului
• dialogul ar trebui să fie clar, încet, faţă în faţă şi păstrând contactul vizual
• atenţie sporită pentru limbajul corpului

Fixarea unei rutine

• pentru a menţine independenţa pacientului se apelează cel mai frecvent la stabilirea unei rutine cât se poate de simple
• pacientul poate uita să se spele, să mănânce

Căutarea ajutorului şi a sfaturilor

• extrem de important este pentru cei care au grijă de copil să poată oferi primul ajutor în cazul unei crize de epilepsie
• apelarea cât mai promptă la un serviciu medical în cazul de necesitate
• în stadiile grave, se poate apela şi la o persoană care să îngrijească în permanentă copilul şi să fie instruită corespunzător
• odată cu progresia bolii, se instalează de obicei incompetent, fiind necesară igienizarea la pat, hrănirea independent fiind şi ea imposibilă, ajungerea la toaletă dificilă, uneori chiar incontinenţă

Evitarea pericolelor

• trebuiesc respectate anumite reguli pentru siguranţă precum: protecţia colţurilor, evitarea covoarelor, sticlelor şi obiectelor ascuţite din preajma pacientului
• mâncarea trebuie proporţionată în bucăţele mici pentru a preveni înecul [2]

Prognostic şi statistici

Un procent (1%) din populaţie prezintă epilepsie. Epilepsia mioclonica progresivă Lafora reprezintă 1% din toate tipurile de epilepsii. Atât femeile cât şi bărbaţii sunt afectaţi în egală măsură. Boala debutează la vârste cuprinse de obicei între 10-17 ani. Deşi afecţiunea apare la nivel mondial, se pare că cele mai frecvent afectate sunt ţările mediteraneene (inclusiv Spania, Franţa şi Italia), părţi din Asia Centrală, India, Pakistan, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. [3][4]

Concluzii

Boala Lafora, Sindromul Lafora sau Epilepsia mioclonică progresivă este o boală gravă care afectează creierul. Boala este datorată apariţiei unei mutaţii la nivelul genelor AMP2A sau AMP2B localizate pe cromozomul 6 şi se moşteneşte în manieră autozomal recesiv (este nevoie de 2 părinţi purtători). Boala debutează în jurul vârstelor 10-17 ani şi determină clinic: crize de epilepsie, mioclonii în tandem cu demenţă, ducând la moarte în aproximativ 2-10 ani de la instalare. Caracteristic bolii sunt prezenţa corpilor Lafora (glicogen special care nu poate fi desfacut şi utilizat în producerea energiei). Aceştia se acumulează în toate ţesuturile, fiind extrem de dăunători neuronilor. Boala nu prezintă tratament curativ actual ci doar simptomatic.