Aritmia

Aritmia reprezinta tulburări în ritmul sau frecvența bătăilor inimii.

Există aritmii fiziologice - câteva bătăi în plus pe parcursul zilei sau creșterea frecvenței cardiace la efort, dar și numeroase tipuri de aritmii patologice. Consecința principală a unei tulburări de ritm poate fi livrarea insuficientă a sângelui oxigenat la țesuturi, în special creier, cord și rinichi.

Pentru a înțelege mecanismul prin care se produc aritmia, sunt necesare câteva noțiuni de anatomie și fiziologie cardiacă. Inima este un organ cavitar, divizat în patru camere: atriul și ventriculul drepte și atriul și ventriculul stângi. Fiecare atriu comunică cu ventriculul de aceeași parte. Atriile sunt situate superior, iar ventriculii, inferior. În porțiunea superioară a atriului drept se află o regiune numită nodulul sinusal sau sinoatrial. Acesta este considerat “pace-makerul fiziologic al organismului”, deoarece conține celule care se contractă spontan, cu o frecvență de 60-100 de contracții pe minut. La fiecare contracție, unda electrică se propagă de-a lungul atriilor, apoi a ventriculilor, parcurgând grupuri de celule care “îndrumă” impulsul: nodul atrioventricular, fascicolul lui Hiss și rețeaua Purkinje. După ce și ventriculii s-au contractat, pornește o undă de relaxare, care merge în sens invers: de la vârful cordului, până la atrii.

Orice întrerupere sau deviere de la acest parcurs normal al impulsului electric poate cauza o aritmie. De exemplu, pot apărea probleme cu frecvența sau ritmul cardiac atunci când: nodul sinoatrial descarcă mai repede sau mai lent decât normal, există întreruperi în drumul normal al impulsului electric, există alte zone ale cordului care se contractă spontan, contracția sau relaxarea se realizează haotic, etc.

Bradicardia și tahicardia reprezintă reducerea sub 60, respectiv creșterea peste 100 a frecvenței cu care inima se contractă. Modificările de frecvență cardiacă pot apărea în mod fiziologic, odată cu schimbarea gradului de activitate sau patologic, cauzate de o afecțiune cardiacă sau sistemică (de exemplu, infecțiile pot evolua cu tahicardie). Tulburările de frecvență pot apărea singure sau însoțite de tulburări de ritm.

Există numeroase tipuri de aritmii patologice, dar cele mai comune sunt: extrasistolele (bătăi în plus, nesincronizate, cu originea în atrii sau ventriculi), fibrilația atrială (contracția haotică a atriilor), blocuri atrio-ventriculare (absența transmiterii impulsului de la atrii la ventriculi, o dată la câteva bătăi). Fibrilația ventriculară este o aritmie foarte gravă, cu potențial letal, atunci când nu este tratată în câteva minute.

Uneori, poate fi vorba despre o aritmie la limita normalului fiziologic, dar resimțită neplăcut de către pacient. Cele mai comune sunt tahicardia sinusală (creșterea frecvenței cardiace la efort, dar uneori și în lipsa sa) și aritmia sinusală (modificarea frecvenței cardiace odată cu respirația).

Diagnosticul de aritmie necesită în principal o consultație de specialitate și o electrocardiogramă (EKG). Atunci când tulburarea de ritm nu este prezentă la momentul testării, poate fi folosit un aparat care înregistrează activitatea cordului pe 24 de ore (monitorizare Holter). Relevarea defectelor pre-existente ale cordului prin ecocardiografie realizează deseori diagnosticul etiologic (cauza subiacentă a aritmiei). Uneori, aritmiile pot apărea și în circumstanțele unor afecțiuni sistemice, cum ar fi cele tiroidiene, care necesită investigații.

Tratamentul pentru aritmii se realizează atunci când tulburarea cardiacă provoacă simptome neplăcute sau poate avea alte consecințe patologice asupra organismului. În funcție de tipul de aritmie, se poate opta pentru administrarea de medicamente, utilizarea de proceduri și dispozitive specifice (cardioversie, defibrilare, inserarea unui pace-maker) sau metode chirurgicale (ablație prin cateter cu radiofrecvență)  . [1]

Cauze și factori de risc

Aritmia apare atunci când:

• Impulsul electric este generat în altă regiune a cordului decât nodul sinoatrial (ectopic)
• Nodul sinoatrial nu se contractă cum ar trebui și o altă zonă a cordului îi preia funcțiile
• Impulsul de origine fiziologică sau ectopică este transmis defectuos la restul cordului

Aceste modificări în electrofiziologia cordului pot avea drept substrat o afecțiune cardio-vasculară, cum ar fi:

• Hipertensiune arterială
• Boală coronariană ischemică, angină pectorală, infarct
• Cardite, cardiomiopatii
• Defecte valvulare
• Defecte congenitale (cum este cazul în Wolf-Parkinson-White)

Aritmiile pot apărea și în cadrul unor boli sistemice care influențează activitatea electrică a cordului, precum:

• Diselectrolitemii
• Hipertiroidie sau hipotiroidie
• Diabet zaharat
• Anxietate
• Sepsis
• Feocromocitom

Consumul anumitor substanțe poate influența ritmul și frecvența cardiacă:

• Tutun
• Alcool sau cafeină în exces
• Anumite droguri recreaționale (amfetamine, cocaină)
• Unele medicamente sau suplimente nutritive

Riscul de a dezvolta o aritmie cardiacă este mai pronunțat la persoanele de peste 60 de ani.

Factorii de risc pentru aritmie sunt:

• Afecțiuni cardiace pre-existente: defecte valvulare, infarct de miocard, insuficiență cardiacă, defecte cardiace congenitale
• Hipertensiunea arterială
• Tulburările de sinteză ale hormonilor tiroidieni
• Diabetul zaharat
• Apneea de somn [1, 6]

Tipuri de aritmii

În funcție de defectul prezent la nivel cardiac, aritmiile pot fi împărțite în două clase mari:

• Disfuncții ale generării impulsului electric
• Disfuncții ale conducerii impulsului electric

În prima categorie sunt incluse afecțiunile generate de o alterare a activității nodului sinoatrial (tahicardie sinusală, aritmie sinusală) sau a pace-makerilor secundari (ritm accelerat idioventricular). Totodată, aceste aritmii pot fi cauzate și de activitatea electrică anormală “declanșată” din restul cordului. Aceasta este determinată de depolarizarea precoce sau târzie și se poate întâlni în afecțiuni precum torsada vârfurilor sau tahicardia atrială multifocală.

Aritmiile datorate conducerii anormale a impulsului electric includ blocurile sinoatriale, atrioventriculare și tahicardiile datorate unui mecanism de reintrare. În acest caz, un traseu electric anormal scurt-circuitează drumul între atrii și ventriculi și cauzează depolarizarea prea rapidă a acestora; impulsul de repolarizare se transmite într-o modalitate aparte, pe același circuit, și se va genera un nou impuls de contracție prematur.

 

O altă clasificare a aritmiilor are în vedere originea anatomică a acestora:

1. Supraventriculare

Sinusale (sinoatriale):

 • Aritmie sinusală: Variația ritmului cardiac odată cu ciclul respirator este considerată la limita cu fiziologicul; apare mai frecvent la copii. Foarte rar sunt prezente simptome neplăcute și tinde să dispară odată cu vârsta.
• Tahicardie sinusală: Apare atunci când nodul sinusal descarcă impulsuri electrice cu o frecvență de peste 100 bătăi pe minut; este cel mai frecvent trecătoare și se întâlnește în situații de efort fizic, stress, febră sau deshidratare.
• Bradicardie sinusală: Frecvența cardiacă sub 60 de bătăi pe minut este întâlnită mai des la sportivii de performanță, persoanele cu hipotiroidie, sub tratament cu beta-blocante sau, uneori, în timpul somnului.
• Boala nodului sinusal: Cuprinde deficiențele de generare sau transmitere a impulsului electric de la acest nivel. Se poate manifesta prin bradicardie sinusală, bloc sinoatrial, ritm cardiac joncțional “de scăpare”. Este cauzată de afecțiuni ale mușchiului cardiac, sindrom metabolic, traumatisme, tumori.
• Bloc sinoatrial: Impulsul electric generat de către nodul sinoatrial este blocat, astfel încât nu depolarizează atriile. Apare în cazul de ischemiei coronariene, miopatiilor, intoxicației cu digitale.

Supraventriculare
• Exstrasistole atriale: Un impuls prematur este generat într-unul de atrii, în afara nodului sinoatrial și depolarizează întreg cordul. Pot fi idiopatice (fără cauză recognoscibilă) sau apar în contextul hipertensiunii arteriale, bolii coronariene ischemice, reumatismului cardiac, hipotiroidismului sau hipokaliemiei.
• Fibrilație atrială: Semnalele electrice generate în alte regiuni ale atriilor sau în venele pulmonare se transmit aberant, cauzând o mișcare rapidă, dezorganizată, “vermiculară” a pereților atriilor. Impulsurile se transmit cu frecvențe foarte mari, de până la 300 bătăi pe minut; unele din aceste impulsuri se transmit la ventriculi și pot cauza aritmii și la acest nivel. Există riscul formării de trombi și eliberării lor în circulația pulmonară sau sistemică.
• Flutter atrial: Asemănător cu fibrilația atrială, în flutterul atrial, ritmul de descărcare ectopică este crescut, dar constant. Ventriculii răspund la o parte dintre contracții, frecvența cardiacă fiind per total crescută.
• Tahicardie supraventriculară și tahicardie atrială paroxistică: Această afecțiune este cauzată de prezența unui pace-maker anormal, atrial sau joncțional, care descarcă foarte rapid. Se manifestă în crize cu durată variabilă, care se repetă.
• Sindromul Wolf-Parkinson-White: În acest tip de aritmie există o cale de conducere accesorie pentru impulsul generat în nodul sinoatrial. Aceasta poate cauza conducerea foarte rapidă sau bidirecțională a impulsului electric, determinând tahicardie de reintrare. Cel mai mare risc asociat sindromului Wolf-Parkinson-White este dezvoltarea fibrilației atriale cu alură ventriculară rapidă, ce se transformă în fibrilație ventriculară, posibil fatală.
• Tahicardie atrială multifocală: Apare la pacienții cu boală pulmonară obstructivă cronică (BPOC) sau insuficiență cardiacă cronică. Diferite zone ale atriilor descarcă prematur impulsuri electrice. Alura ventriculară este de 100-130 bătăi pe minut.
• Bloc atrio-ventricular: Reprezintă întreruperea parțială sau totală a conducerii impulsului electric dispre atrii înspre ventriculi. Cel mai frecvent este cauzat de fibrozarea și sclerozarea cordului sau de boala coronariană ischemică. Există mai multe tipuri de blocaj, în care impulsul de la atrii este transmis cu întârziere la ventriculi (tip I), unele dintre bătăi nu sunt transmise la ventriculi (tip II) sau atriile și ventriculii se contractă complet independent (tip III) .

2. Ventriculare

• Extrasistole ventriculare: Un focar ectopic situat în ventriculi descarcă periodic impulsuri electrice; dacă aceste contracții apar la momentul potrivit, tot cordul se depolarizează precoce.
• Tahicardie ventriculară: Apariția unui ritm rapid, regulat, generat de către ventriculi poate determina consecințe serioase. Contracțiile rapide ale ventriculilor determină umplerea lor insuficientă în timpul diastolei și incapacitatea de a pompa suficient sânge în plămâni și țesuturile periferice.  
• Fibrilație ventriculară: Mecanismul de producere a fibrilației ventriculare este asemănător cu cel al fibrilației atriale. În acest caz, însă, urmările sunt mult mai grave. Netratată, acest tip de aritmie poate fi fatală în câteva minute.
• Torsada vârfurilor: Este un tip specific de fibrilație ventriculară, cu aspect clasic pe EKG. Apariția sa este favorizată de prezența sindromului QT lung și administrarea unor medicamente cu acțiune pe cord.
[2, 3, 4, 5]

Semne și simptome

Aritmia poate trece neobservata, mai ales atunci când este vorba despre episoade sporadice cauzate de factori externi (tutun, cofeină), la un pacient de altfel sănătos. Asemănător, aritmiile la limita normalului pot să nu dea nici un simptom și să fie descoperite întâmplător (tahicardie sau bradicardie sinusală, aritmie sinusală la copii).

Simptomele produse se datorează aritmiei propriu-zise (simțirea ritmului neregulat) și, în cazuri mai grave, consecințelor hemodinamice ale acesteia:

• Palpitații, senzația de “bătaie în plus”, de pauză anormală între două contracții, ritm neregulat, prea lent sau prea rapid
• Amețeală, slăbiciune
• Presincopă sau sincopă (pierderea temporară a conștienței)
• Dispnee (respirație dificilă)
• Transpirații
• Durere în piept
• Rar, poliurie (după un episod de tahicardie ventriculară susținută) [6, 7]

Diagnostic

Clinic

Istoricul pacientului poate releva afecțiuni cardiace sau sistemice semnificative în antecedentele personale sau heredocolaterale.
Simptomele sugestive sunt: palpitațiile, amețeala, sincopa, transpirațiile. Este importantă consemnarea frecvenței acestor simptome (tranzitorii – cât durează și cât de des se repetă sau permanente).
Ascultația cordului și a vaselor mari ale gâtului poate orienta diagnosticul și releva afecțiuni cardiace subiacente. Palparea pulsului periferic se realizează de rutină și poate sugera unele tipuri de aritmii.
Totuși, examenul clinic nu este suficient pentru a identifica o aritmie. În plus, atunci când pacientul este în afara crizei, examenul fizic poate fi normal. [2]

Paraclinic

Electrocardiografia (ECG)

Electrocardiograma de repaus

Electrocardiograma cu 12 derivații este un test rapid, nedureros, realizat de rutină aproape tuturor pacienților cu acuze cardiace. El poate stabili diagnosticul, atunci când este aplicat în prezența simptomelor. Electrocardiograful măsoară activitatea electrică a cordului, prin captarea acesteia cu ajutorul a 12 electrozi plasați în puncte diferite ale toracelui.

Pentru evaluarea aritmiilor sunt importante:

• Frecvența impulsurilor electrice atriale
• Frecvența impulsurilor electrice ventriculare
• Legătura temporală dintre activitatea electrică a atriilor și ventriculilor

 

Există criterii specifice electrocardiografice pentru a discerne între numeroasele tipuri de aritmii. Per total, însă, judecând după aspectul electrocardiogramei, aritmiile sunt clasificate în funcție de frecvența cardiacă:

1. Bradiaritmii - În funcție de prezența sau absența undei P și a relației acesteia cu complexul QRS, se pot identifica:

• Bradicardie sinusală: Unda P normală precedând QRS normal, frecvența sub 60
• Aritmie sinusală: Complexe QRS neregulate, dar cu distanță constantă între P și următorul QRS
• Ritm de “scăpare”: Nu există o relație directă între P și QRS; ritm joncțional – QRS îngust sau ritm idioventricular – QRS larg
• Bloc sinoatrial, bloc atrio-ventricular: pauze în apariția complexului QRS după unda P, cu o anumită regularitate

 

2. Tahiaritmii – pot fi identificate în funcție de ritmicitatea complexului QRS și durata acestuia

• QRS regulat, îngust: Tahicardie sinusală, flutter atrial, tahicardie paroxistică supraventriculară; manevrele vagale ajută la distingerea între aceste tipuri de tahicardie (apar undele P normale, undele de flutter sau apare blocul atrio-ventricular, cu oprirea TPSV)
• QRS regulat, lungit: Tahicardiile cu QRS îngust pot fi prezente sub această formă atunci când se asociază cu bloc de ram. Alteori, poate fi vorba despre tahicardie ventriculară.
• QRS neregulat, îngust: Fibrilația atrială, flutterul atrial, tahicardie atrială multifocală. Un ritm peste 300 pe minut, cu complexe neregulate temporal și morfologic, fără unde P indică fibrilația atrială (apar și undele f specifice fibrilației). În tahicardia atrială multifocală undele P au cel puțin 3 morfologii diferite și conducere variabilă. Aspectul de “dinți de fierăstrău”, cu semnale atriale regulate, discrete apare în flutterul atrial.
• QRS neregulat, lat: Aceleași tahicardii ca în cazul unui QRS îngust pot fi prezente și în acest aspect al electrocardiogramei, în cazul unui bloc de ram. Se impune diagnosticul diferențial cu tahicardia ventriculară polimorfică (cu ritm de peste 250 bătăi pe minut).

Testul de efort 

În această investigație, electrozii sunt plasați în aceeași manieră ca pentru o electrocardiogramă în repaus, dar pacientul realizează activitate fizică pe o bandă de alergare sau bicicletă staționară. Acest lucru crește stressul asupra cordului și poate declanșa apariția unei crize aritmice (și documentarea sa printr-o electrocardiogramă).

Monitorizarea Holter

Deoarece foarte multe aritmii apar intermitent, realizarea unei electrocardiograme de repaus nu garantează și apariția tulburării de ritm. În acest caz, se poate utiliza o monitorizare a activității electrice a cordului pe 24 sau 48 de ore. Acest lucru se realizează cu ajutorul unor electrozi și a unui dispozitiv de recepționare a informației, purtat ca un colier în jurul gâtului sau fixat pe bata pantalonilor. Acest aparat este purtat de către pacient în cursul activităților normale dintr-o zi, iar rezultatele sunt apoi analizate de către medic. Există dispozitive care monitorizează continuu, dar și instrumente care pornesc atunci când sunt activate de către pacientul care resimte simptome.

Teste pentru a evalua funcția cardiacă

Ecocardiografia (ultrasonografia cardiacă)

Ecografia cordului se realizează cu ajutorul unui transductor special pentru această regiune. Cu ajutorul acestei tehnici se poate vizualiza structura și funcționalitatea cordului, punându-se în evidență eventualele afecțiuni cardiace subiacente. Defectele congenitale, afecțiunile valvulare, zonele din mușchiul cardiac cu contractilitate redusă și regiunile cu vascularizație săracă pot fi identificate cu ajutorul unei ecocardiografii. Modul doppler permite vizualizarea felului în care este pompat sângele din cord, pentru a identifica regurgitări sau insuficiență.
Pentru a vizualiza mai în detaliu activitatea contractilă a cordului, ecocardiografia se poate realiza transesofagian. În acest caz, un tub de plastic cu un transductor ultrasonografic este introdus în esofag, până în regiunea adiacentă cordului.

Coronarografie

Acest test invaziv este folosit pentru a certifica boala coronariană ischemică drept cauză subiacentă a aritmiei și a pregăti o eventuală intervenție chirurgicală. Cu ajutorul său, se poate vizualiza traiectul arterelor coronare și se evaluează zonele de vascularizație redusă a cordului. Coronarografia se realizează prin inserarea unui cateter intravenos și injectarea unui colorant radio-opac în arterele coronare. Radiografiile ulterioare arată trecerea acestui colorant prin vasele coronare și eventualele îngustări ale lumenului arterial.

Studiile de electrofiziologie

Acestea sunt metode noi de evaluare a activității electrice a cordului prin stimularea directă cu un impuls electric și analizarea ulterioară a traseului de conducere, ritmului și eventualelor aritmii provocate. Acest lucru se realizează prin inserarea a unul sau mai multe catetere prin vasele mari ale gâtului sau regiunii inghinale, până în zone specifice ale cordului.

Teste pentru evaluarea sistemică

Atunci când nu se identifică o cauză cardiacă pentru apariția tulburării de ritm, pot fi necesare investigații suplimentare pentru a descoperi o cauză sistemică.

• Glicemia: Se poate măsura glicemia a jeun, pentru identificarea diabetului zaharat.
• Hormonii tiroidieni: Nivelul anormal al hormonilor tiroidieni (hipo sau hipertiroidie) poate fi cauza aritmiei.
• Electroliții: Diselectrolitemiile, precum hipopotasemia, pot sta și ele la baza unei tulburări de ritm. [2, 7, 8]

Tratament

Principiul de bază în tratamentul aritmiilor este identificarea și tratarea cauzei, concomitent cu adresarea simptomelor. Necesitatea tratamentului și modalitatea de aplicare a acestuia depinde de severitatea simptomelor și riscul pe care îl poartă o tulburare de ritm. Aritmiile asimptomatice nu necesită tratament de nici un fel.

Medicația antiaritmică

Medicația antiaritmică directă este clasificată în sistemul Vaughan Williams în funcție de mecanismul de acțiune:
• Clasa I – blocante de canale de sodiu
• Clasa Ia – cinetică intermediară (acționează la frecvențele cardiace medii) : procainamida, chinidina
• Clasa Ib – cinetică rapidă (puțin potente, acționează la o frecvență cardiacă crescută) : lidocaina, mexiletin
• Clasa Ic – cinetică lentă (acționează la orice frecvență cardiacă) : propafenona, flecainida
• Clasa II – beta-blocante: acebutolol, atenolol, bisoprolol, metoprolol, propranolol, timolol
• Clasa III – stabilizatoare de membrană: amiodaronă, bretylium
• Clasa IV – blocante de canale de calciu: verapamil, diltiazem
• Altele: Digoxin, adenozină

Alegerea antiaritmicului eficient depinde de situația clinică (pacient stabil sau în declin hemodinamic), simptome, medicația deja administrată, tipul de aritmie, etc.

Per total, indicațiile principalelor clase de antiaritmice sunt:
• Clasa I: tahicardii ventriculare (toate subclasele), tahicardii supraventriculare (Ia, Ic) ; se evită la pacienții cu defecte cardiace structurale, deoarece cresc riscul de înrăutățire a tahicardiei ventriculare sau inducere a depresiei cardiace
• Clasa II: tahicardii supraventriculare, adjuvante în tahicardii ventriculare (cresc pragul de apariție a fibrilației ventriculare)
• Clasa III: tahicardii ventriculare și supraventriculare, cu riscul apariției aritmiilor ventriculare
• Clasa IV: tahicardii supraventriculare
• Digoxin: fibrilație atrială [7]

Proceduri

Defibrilarea și cardioversia

În anumite situații în care cordul are activitate electrică dezorganizată o perioadă mai lungă de timp sau cu potențial letal, se recomandă “șocul electric”. Acesta reprezintă administrarea unei energii electrice cu ajutorul unor padele plasate pe peretele toracic, pentru a restabili bătăile normale ale cordului. Această procedură este dureroasă și înspăimântătoare pentru pacientul conștient, motiv pentru care se realizează sub anestezie sau în situațiile de pierdere a conștienței (în urgență).

Cardioversia reprezintă administrarea unei energii electrice sincronizate cu undele R de pe electrocardiogramă. Cel mai frecvent, este realizată ca și procedură de elecție, iar pacientul este sedat. Indicațiile sale sunt:
• Tahicardie supraventriculară
• Fibrilație sau flutter atrial
• Tahicardie ventriculară
• Tahicardie de reintrare la un pacient instabil

Defibrilarea reprezintă administrarea unui impuls electric nesincronizat cu activitatea cordului din acel moment, pentru a “reseta” complet modul în care cordul se contractă. Este indicată, de urgență, în:
• Tahicardie ventriculară fără puls
• Fibrilație ventriculară
• Stop cardiac datorat fibrilației ventriculare

Ablația prin cateter cu radiofrecvență

Această tehnică chirurgicală destul de recentă permite tratamentul minim invaziv al unor aritmii. Este precedată de studiile de electrofiziologie cardiacă, pentru a determina zonele cu o conducere aberantă. Folosind calea unuia sau a mai multe vase mari (femurale, brahiale, carotidă), un cateter care poate transmite impulsuri de radiofrecvență este inserat la nivelul cordului. Apoi, descărcarea unui curent electric de voltaj scăzut și frecvență înaltă oprește complet conducerea electrică printr-o regiune mică din cord.

 

Chirurgia cardiacă

Odată cu dezvoltarea ablației cu radiofrecvență, chirurgia clasică este folosită tot mai puțin. Totuși, ea poate fi necesară pentru tratarea unor afecțiuni cardiace subiacente (defecte valvulare, ischemie coronariană, anevrisme) . Totodată, eliminarea cirurgicală a unui focar aritmogen poate fi necesară atunci când tehnicile minim-invazive au dat greș.

Dispozitive 

Pace-makerul permanent

Implantarea unui pace-maker se realizează în cadrul unei intervenții chirurgicale. Acest dispozitiv este compus dintr-un generator de impulsuri electrice, implantat subcutanat la nivelul peretelui toracic și niște fire cu electrozi care stimulează mușchiul cardiac. Rolul său este de a menține ritmul cardiac în limite fiziologice și este utilizat în special pentru tratarea bradiaritmiilor. Pace-makerul detectează scăderea frecvenței cardiace sub cea optimă sau modificările în ritmul cardiac și transmite către cord impulsuri electrice care restabilesc activitatea normală. Indicațiile sale principale sunt disfuncția, cu bradicardie a nodului sinusal și blocurile atrioventriculare.

Dispozitivele implantabile de cardioversie/ defibrilare

Au aceeași acțiune ca și dispozitivele externe, de livrare a “șocului electric”, dar sunt eficiente la o intensitate mult mai redusă a curentului electric. Un dispozitiv implantat subcutanat sau sub mușchiul pectoral livrează automat un șoc electric (sincronizat sau nu cu activitatea electrică a cordului), atunci când sunt detectate tahicardia sau fibrilația ventriculară. Aceste dispozitive sunt indicate la pacienții care au suferit un episod de fibrilație ventriculară sau tahicardie ventriculară cu instabilitate hemodinamică, din cauze ireversibile. Defibrilatoarele din ultimii ani au și funcții de pacing, utile în bradi sau tahiaritmii. [2, 7, 9, 10]