Anticorpii anti-receptori insulinici

Anticorpii sunt reprezentați de molecule de natură proteică cunoscute sub denumirea de globuline, elaborate la nivel limfocitar, cu rol în depistarea precoce a elementelor străine ajunse în organism, denumite antigene, față de care stimulează reacția imunologică a organismului, pentru îndepărtarea lor.

Anticorpii anti-receptori insulinici reprezintă o clasă de anticorpi prezentă atânt în cazul persoanelor cu diabet zaharat insulino-dependent, cât şi în cazul persoanelor cu alte tipuri de afecțiuni, care determină apariția rezistenței la insulină.

În cazul persoanelor cu diabet zaharat insulino-dependent, această rezistență la insulină se caracterizează prin necesitatea organismului diabetic de a i se administra zilnic cel puțin 200 de unități de insulină pentru reducerea hiperglicemiei şi pentru profilaxia cetoacidozei diabetice. [1], [2]

Patogenie

În cadrul anabolismului normal, mediat prin insulină, în urma alimentației se secretă o cantitate suficientă de insulină, pentru menținerea în limite normale a hiperglicemiei postprandiale. Insulina secretată este legată de receptorii specifici insulinei, cunoscuți sub denumirea de receptori insulinici, prezenți la nivelul țesutului pancreatic.

Receptorii insulinici sunt reprezentați de gliocoproteine tetramerice, în componența cărora se găsesc două subunități beta şi două subunități alfa, unite prin legaturi disulfurice. Subunitatea beta este reprezentată de o tirozinkinază care se activează în momentul în care insulina este legată de subunitatea alfa. Receptorul insulinic este supus unui proces chimic de autofosforilare, sub acțiunea tirozinkinazei, care mediază multillele interacțiuni ale insulinei.

Pătrunderea glucozei la nivel intracelular se realizează prin intermediul moleculelor transportatoare de gluocoză. Insulina ataşată receptorilor insulinici, determină mobilizarea spre membrana plasmatică a tansportorilor prezenți la nivelul rezervelor intracelulare, cu reducerea nivelului de glucoză intracelulară.

În cazul persoanelor depistate cu anticorpi anti-receptori insulinici, rezistența la insulină este o rezistență prereceptor, datorită prezenței acestor anticorpi. [1], [2], [4]

Diabetul zaharat tip I (insulinodependent)

Rezistența la insulină în cazul bolnavilor diabetici depistați cu anticorpi anti-receptori insulinici poate apărea brusc, la câteva săptămâni de la inițirea insulinoterapiei, determinând apariția cetoacidozei diabetice sau insidios, la câțiva ani de la inițirerea insulinoterapiei, cu apariția repetată a unor episoade de hiperglicemie necontrolată.

Studiile efectuate în acest sens au demonstrat că, aproximativ 20-30% din bolnavii diabetici depistați cu rezistența la insulină secundară prezenței anticorpilor anti-receptori insulinici, au dezvoltat şi alergie la insulină.

În cazul alergiei la insulină se recomandă administrarea unor doze mari de Prednison (80-100 mg zilnic). Remisiunea reacției de hipersensibilitate la insulină poate apărea în 48-72 de ore de la administrarea tratamentului cu steroizi. Dozele de Prednison vor fi reduse odată cu scăderea necesarului de insulină. La fiecare 10 zile, doza de Prednison va fi scăzută cu 10-20 mg, până se ajunge la o doză de 5-10 mg de Prednison zilnic. În caz de remisiune completă a reacțiilor alergice, se indică întreruperea administrării de Prednison.

În cadrul mecanismului patogenic al diabetului zaharat de tip I (diabet zaharat insulino-dependent), autoanticorpii circulanți a căror acțiune este îndreptată împotriva antigenelor tisulare, se asociază apariției leziunilor structurale în cadrul celulelor pancreatice (în special a celulelor beta-pancreatice).

În cadrul diabetului zaharat, procesul de alterare a celulelor beta-pancreatice parcurge 5 etape:

• Prima etapă se caracterizează prin apariția unei predispoziții genetice
• Cea de-a doua etapă se caracterizează prin apariția autoanticorpilor a căror acțune este îndreptată împotriva antigenelor tisulare
• În cadrul celei de-a treia etape se obține un răspuns anormal al insulinei în urma efectuării pe cale intravenoasă a testului de toleranță la glucoză
• În cadrul celei de-a patra etape se obține un răspuns anormal în urma efectuării pe cale orală a testului de toleranță la glucoză
• Etapa a cincia se caracterizează prin diagnosticarea clinică a diabetului zaharat.

Diabetul zaharat de tip I poate apărea spontan în rândul persoanelor fără antecedente familiale de diabet zaharat. Studiile efectuate în acest sens au demonstrat faptul că factorii de mediu, prin stimularea procesului autoimun, prezintă rol important în cadrul aparției diabetului zaharat.

Studiile efectuate în acest sens au demonstrat că, în rândul persoanelor adulte depistate cu diabet, anticorpii anti-receptori insulinici sunt prezenți în ser în proorție de 20-30% pe când, în rândul copiiilor diagnosticați cu diabet, aceşti anticorpi sunt prezenți în sângele venos în proporție de 50-70%.

Tratamentul diabetului zaharat presupune administrarea de insulină. În acest caz, anticorpii anti-receptori insulinici împiedică receptorii insulinici de la nivelul celulelor pancreatice să lege iar mai apoi să utilizeze insulina captată, iar insulina administrată este convertită într-o formă biologică neutilizabilă.

În organismul persoanelor cu diabet zaharat, prezența anticorpilor anti-receptor insulină creează rezistență față de insulina administrată.

Astfel, pentru tratarea diabetului zaharat în cazul persoanelor depistate cu anticorpi anti-receptori insulină este necesară administrarea unor doze mari de insulină (de peste 200 unități zilnic).

Acanthosis nigricans

Rezistența la insulină mai poate apărea şi în cadrul altor afecțiuni, precum acanthosis nigricans. Aceasta este o afecțiune tegumentară caracterizată prin hiperpigmentarea cutanată, pielea prezentând o colorație neagră-brună. Cel mai frecvent, acabnthosis nigricans este localizată la nivel ombilichal, axilar, inghinal şi la nivelul cutelor slaterale şi posterioare ale gâtului. Cu toate că acanthosis nigricans este considerată o stare precanceroasă, în asocierea rezistenței la insulină nu prezintă risc de malignizare.

Numeroase cazuri de anomalii ale receptorului insulinic au fost înregistrate în rândul persoanelor cu acanthosis nigricans. Aceste persoane sunt în generale femei tinere, înalte, diagnosticate cu hirsutism, ovar polichistic sau alte afecțiuni ovariene caracterizate prin exces de hormoni androgeni sau femei vârstnice, diagnosticate cu diferite tipuri de boli imunologice.

În cazul acestor persoane, au fost identificate numeroase mutații ale receptorului insulinic, mutații care determină blocarea sau reducerea activității tirozinkinazice a receptorului insulinic.

Manifestările clinice apărute în cadrul persoanelor cu acanthosis nigricans sunt reprezentate de alopecie, dureri articulare, mărirea de volum a glandelor salivare, apariția leucopeniei şi a proteinuriei, apariția anticorpilor antiADN şi antinucleari în serul bolnavilor.

Rezistența la insulină apărută în cazul persoanelor cu acanthosis nigricans se datorează prezenței de anticorpi anti-receptori insulinici. Aceştia din urmă pot determina nu doar hiperglicemie, ci şi hipoglicemie. Acțiunea antagonistă, de determinare a hiperglicemiei prin rezistență la insulină sau agonistă, de determinare a hioglicemiei, depinde de locul în care este ataşat receptorul insulinic.

Majoritatea bolnavilor cu acanthosis nigricans prezintă valori crescute ale concentrației plasmatice de insulină. [1], [3], [4]

Sindroamele lipodistrofice

Sindroamele lipodistrofice generalizate sau parțiale sunt afecțiuni caracterizate prin depleție lipidică asociată rezistenței insulinice. Sindromul lipodistrogfic generalizat se caracterizează prin dispariția țesutului adipos de la nivelul corpului pe când, sindromul lipodistrofic parțial se caracterizează prin dispariția țesutului adipos din jumătatea superioară a corpului şi persistența țesutului adipos în jumătatea inferioară a corpului.

Bolnavii cu sindrom lipodistrofic prezintă hiperglicemie şi hipertrigliceridemie. Din punct de vedere clinic, boala se caractrizează prin apariția splenomegalie, hepatomegaliei, xantoamelor, hirsutismului, cardiomegaliei, hipertrofiei organelor genitale externe, varicelor la nivelul membrelor inferioare şi a limfadenopatiei. pe parcursul evoluției bolii poate aparea boala renală şi retardul mintal.

Rezistența la insulină apărută în acest context este datorată prezenței anticorpilor anti-receptori insulinici şi număriului scăzut de receptori insulinici. Toți bolnavii cu sindrom lipodistrofic prezintă valori crescute ale insulinei plasmatice. [1], [3], [4]

ataxia-telangiectazia

Ataxia-telangiectazia este o afecțiune care presupune apariția telangiectaziei, a ataxiei cerebeloase, a multiplelor anomalii la nivelul sistemului imunitar şi a rezistenței la insulină şi se asociază riscului crescut de apariție a neoplasmului mamar.   [1], [2]

Sindromul Rabson-Mendenhall

Sindromul Rabson-Mendenhall este o afecțiune asociată rezistenței la insulină, care se caracterizează din punct de vedere clinic prin distrofie unghială, displazie dentară, acanthosis nigricans şi pubertate precoce. Rezistența la insulină aparuta în acest caz se datorează anomaliilor structurale şi funcționale ale receptorilor insulinici.   [1], [2]

Recomandări de dozare serică

Determinarea serică a anticorpilor anti-receptor insulină este indicată în următoarele cazuri:

• pentru evaluarea riscului de a dezvolta diabet zaharat tip I în rândul persoanelor depistate cu predispoziție genetică
• pentru evaluarea stării de sănătate a persoanelor diagnosticate cu diabet zaharat tip I, depistate cu anticorpi anti-receptor insulină, care dau rezistență organismului față de tratamentul cu insulină
• pentru diferențierea diabetului zaharat tip I (insulino-dependent) de diabetul zaharat tip II.   [1], [2], [3]

Metode de determinare

Determinarea serică a anticorpilor anti-receptori insulinici se realizează prin intermediul metodei radioimunologice (metoda RIA).

Se recoltează sânge venos în cantitate de cel puțin 0,5 mL de la bolnav într-un vacutainer care nu este prevăzut cu anticoagulant. Ptrelucrarea probei după recoltare presupune separarea serului prin centrifugare, după care urmează determinarea serică a anticorpilor. [1], [2]

Interpretarea rezultatelor

Valoarea normală fără semnificație patologică, care indică absența anticorpilor anti-receptori insulină din serul bolnavului, este sub 1 U/mL.

Valorile mai mari de 1 U/mL semnifică prezența anticorpilor anti-receptori insulină în serul bolnavilor. Aceasta apare în rândul persoanelor diagnosticate cu diabet zaharat tip I şi poate avea cauze primare, autoimune sau secundare administrării prelungite de insulină.

Depistarea anticorpilor anti-receptori insulină în serul persoanelor care nu sunt diagnosticate cu diabet zaharat tip I, dar care au fost depistate cu o anumită predispoziție genetică față de această boală, se asociază riscului crescut de apariția a diabetului zaharat pe viitor.

Este contraindicată determinarea serică a anticorpilor anti-receptori insulină în rândul bolnavilor supuşi recent tratamentului cu radioizotopi, datorită interferențelor posibile şi rezultatelor eronate care pot apărea.   [1], [2]